Suntem într-o țară fictivă în 1989. Să-i spunem România.
Ceaușescu și-a dat seama după câțiva ani de cozi și nasoale că românii sunt un butoi cu pulbere și nu-i poți freca le melodie prea mult timp. Și nu-s proști, văd că în străinătate se poate mai bine. E greu să-i mai păstrezi într-o colivie, sub pătură.
Așa că prin preajma lui au apărut și altfel de minți. Idei occidentale care se pot mula pe scheletul comunist. Elena nu-i fericită, dar e deja cercetătoare de renume galactic și își ocupă timpul încercând să descopere apa caldă.
Ce înseamnă comunismul ăsta nou? În continuare statul deține totul, dar cenzura e mai light. Ea există, ba chiar permite puțină opoziție, cât să-i facă pe unii români să mai elimine din abur, dar printr-o manipulare subtilă ajungi să crezi că filmele cu Sergiu Nicolaescu sunt tot ce ți-ai putea dori.
Nu mai sunt tablouri cu Ceaușescu peste tot. Și-a dat seama că nu trebuie să-l vezi pentru a-l urma. E în mintea oamenilor prin terți.
România a început să producă imitații (mai bune, mai proaste) după bunuri din occident. Are și românul iPhone, dar e iTelemobil. Mai bun, rezistent, se repară cu două ciocane și e al nostru, românesc. Îl cumpără românii în draci că-i endorsat de influencerii vremurilor. Când apare Corina Chiriac cu iTelemobilul la ureche se isterizează toată țara.
Românii sunt morți după Brifcor pentru că beau și fotbaliștii de la Steaua, iar sub capac găsești premii: păpuși Arădeanca, vacanțe la Herculane și invitații la festivaluri.
Practic e o combinație ciudată de comunism și consumerism. Și-au dat seama liderii din PCR că oamenii au o foame nestăvilită de a consuma. Nu neapărat să dețină, dar să consume. Și nu trebuie să-i dai produse premium, ci doar produse îmbrăcate premium. Fardate. Îi dai soia că-i fiță, nu criză. Cu ușurință îi poți face să mănânce țărână crezând că-i cea mai bună și sănătoasă mâncare. Gil Dobrică recomandă asta în reclame.
Unii români tot nemulțumiți sunt și vor democrație.
Se anunță proteste. Partidul monitorizează totul și se pregătește. Pe rețele se discută mult, dar oamenii nervoși pe partid au și alte griji, nu-s prea convinși că pot duce un război cu partidul (care le dă).
Încep protestele. Partidul îi lasă să urle, dar se folosește de mai multe pârghii pentru a arăta că cei din piață care urlă împotriva comunismului sunt niște lepre nerecunoscătoare. După scurt timp miliția intră-n protestatari. Primele victime. Primele analize. Influencerii sunt împărțiți, dar ăia împotrivă sunt monitorizați cu atenție. Zgarda e mai largă.
Unii protestatari sunt mai vocali. Cel puțin declarativ spun că-s gata să moară cu partidul de gât. Securitatea îi observă și îi lasă să se consume. Știu că nu au susținere. Nici măcar o mare parte din protestatari nu sunt uniți în cuget și simțiri. Unii vor democrație, alții monarhie, ș.a.m.d.. Îi despart valori și n-au în comun decât faptul că vin într-o piață să înjure PCR-ul. Dar obosesc. Mulți se plictisesc.
Și da, pe rețele se anunță 1 milion de oameni la discursul lui Ceaușescu din Piața Constituției, toți chitiți să-l dea jos pe mișel. Dar vin foarte puțini, restul având bilete la festivalul VaraMuzicii unde cântă toți artiștii țării. Delia Matache, o copilă minune a muzicii autohtone, rupe topurile cu „Da, mamă, sunt pionier!”, iar headliner este Toto Cutugno.
Oamenii spun că-s disperați, dar au puterea să pună pauză disperării pentru o seară de familie în Cișmigiu, ori un weekend la Eforie Nord.
Partidul nu pică. Mai oferă consum, mai stă la putere. Românii mai primesc 100 de lei și se anunță un nou model de Dacia Papuc.
Totul bine.
