Probabil că Facebook-ul e misogin, sau ceva, dar privind în urmă la Oracolul Online mi-am dat seama că-s majoritari masculii. Așa că am căutat să echilibrez balanța, să nu care cumva să mă acuze cineva că-s genul ăla… știți voi.
Așa că astăzi o avem alături pe Ami Radu, gata să ne răspundă sinceră la câteva întrebări inofensive.
…
-
Facebook-ul tău începe cu o imagine care îndeamnă la călătorii. Pe unde ai fost și ce ne recomanzi?
Cred că întrebarea corectă e pe unde n-am fost, dar aș vrea să ajung. Ca orice milenial în prag de regăsire, încă am în top Bali (varianta cu rucsacul în spate, nu în resort), urmat îndeaproape de coasta Amalfi, ceva mai ușor de atins de când cu low-cost-urile într-acolo. Cum până acum am fost fie student sărac, fie angajat mai fără de concediu, redecopăr plăcerea călătoritului de-abia de vreun an încoace. Din ce am apucat să văd până acum totuși, recomand cu căldură un safari în Sahara, partea tunisiană și o săptămână pe Nil, cu opriri în toate punctele importante de pe marginile lui. E ceva inegalabil în a te trezi buimac, a da perdeaua la o parte și-a vedea piramidele. Pentru mine a fost cu tremurat de mâini, lacrimi în ochi și-altele asemenea. De făcut măcar o data-n viață.
Dacă asta e o varintă mai scumpă, pentru Europa recomand lanțurile de hoteluri/hosteluri/campinguri făcute special pentru tineri. Am descoperit gustul lor cu Meininger-ul din Bruxelles, un hotel făcut într-o fostă fabrică de bere, poartă-n poartă cu un muzeu de artă contemporană. E un vibe frumos, hipsteresc cum ar spune răutăcioșii, însă nu se compară cu niciun 5* în care-ai putea sta. Am rezervat deja un weekend în Berlin într-un alt lanț de genul, Plus, iar pentru ziua mea anul viitor, următorul Meininger – Amsterdam. Revin cu impresii.
Ultima recomandare e ca măcar 50€ să meargă lunar într-un fond pentru vacanțe. Pe termen scurt sunt bani pe care i-ai cheltui oricum pe țigări, Uber sau o seară-n oraș, pe termen lung sunt o investiție like no other.
-
Cum e viața de PR? Știi că unii oameni n-au o părere prea drăguță despre PR-ițe… ai avut parte de chestii nasoale?
Viața de PR e all of that and more. Sau, cum le place oamenilor care locuiesc în capitală să spună, „cu de toate”. Normal, există stereotipuri de care te lovești, dar cred că asta e inevitabil în orice domeniu. Probabil că în PR sunt puțin mai stridente mentalitățile de genul „TOATE PR-ițele sunt pi…sici care fac muncă de secretare”, însă încep să fie suficient de rare încât să se încadreze în categoria „cazuri izolate”. Nu mă înțelege greșit, și-n comunicare, ca-n orice domeniu, o să dai peste oameni care au ajuns în poziția X doar pentru că sunt ruda/partenerul lui Y, dar încet-încet mentalitatea asta moștenită din alte ere nu mai este suficientă pentru succesul unui business. Totuși, fiind un domeniu dinamic și în continua schimbare, predomină oamenii pasionați, cu skillset-uri complexe, pentru care cariera e un proces continuu de învățare și perfecționare. Restul e „dust in the wind”, cum ar spune poetul.
-
De pe unde ai aterizat în București și de ce? Sau de ce ai rămas?
De loc sunt din orașul ăla la periferia căruia e situat Bucureștiul, cel care a dat umanității lucruri precum inventatorul Justin Capră sau lupii galbeni. Ca orice milenial cu idei, am venit la facultate să schimb lumea. Am rămas pentru oameni. Da, oamenii din București sunt mișto.
-
Ce părere ai despre oamenii care-și fac manichiura pe stradă? Am văzut un tip care-și tăia unghiile, d-aia întreb…
Uhm?! Că mai mulți bloggeri ar trebui să pună link-uri de afliere către truse de manichiură. Și all gods să ne ferească de momentul în care cineva va inova piața cu the next big thing: PEDICHIURĂ PE STRADĂ. Deja văd o nouă idee de business: PEDIVAN, vanul unde te poți relaxa în timp ce un băiat talentat îți face pedichiura-n sictir, van prezent la toate festivalurile, inclusiv food festivals.
-
Netflix sau Cărți? Bere sau Vin? Muncă la birou sau Freelancer?
Netflix, e pauza sfântă de zi cu zi pentru creier (ăsta e un moment rar de sinceritate când recunosc că nu-mi mai permit nopți lungi de citit până la epuizare și prefer un serial la care să adorm total relaxată. Nu aruncați cu pietre, bine?!). Bere sau vin, depinde de companie. Muncă de… teren?! Freelancing-ul e pentru curajoșii fără de vacanță.
-
Îți place țara asta? Și nu mă refer la peisaje.
Sunt parte din categoria aia de nebuni care crede că decât să plecăm toți, mai bine stăm și contribuim la diverse lucruri care îmbunătățesc țara asta. Am norocul să am diverși prieteni antreprenori care-mi dau puțină speranță că țara asta e un loc bun pentru oamenii cu idei (nu, nu ca-n gluma aia). Deși n-aș spune că o plac. Suntem, mai degrabă, într-un love hate-relationship. Uneori simt că toate eforturile noastre sunt degeaba. Că degeaba avem idei bune și ne înconjurăm de oameni mișto, dacă nu ne putem duce la spital fără să ne fie frică sau dacă nu putem ajunge la Brașov în mai puțin de 4 ore. Alteori îmi trece și decid să-I mai dau o sanșă.
-
Când o să te lași de ce faci acum de ce o să te apuci?
De scris. De călătorit și de ascultat muzică în mod profesionist. Pe scurt, o să mă fac blogger. N-o să mă citească nimeni, dar o să mă distrez. Ai ceva sfaturi?
(n.n. – scrie zilnic. Scrie sincer. Așteaptă să vină cititorii. E un sentiment superb să-ți crească blogul organic, natural)
-
Sporturi preferate? Pe care să le și practici?
NBA pe Playstation se pune?! Ar mai fi și tenisul, practicat cu niște dăruire în trecut. Momentan, singurul sport cu care mă pot lăuda e bătutul în taste de performanță, dar am un abonament la sală cu numele meu pe el care începe la 1 septembrie. Sper ca peste 6 luni să vin cu un update cum că sunt acest fan crossfit-yoga-pilattes-weight lifter-înotător de performanță.
-
Când erai elevă de liceu ce visai să faci? Ești mulțumită de ce ai ajuns?
Cum a trebuit să renunț brusc la visul de a fi egiptolog, am început cu niște cursuri de fotografie, vedeam deja rafturile pline de premii și călătoriile în jurul lumii. Apoi mi-am dat seama că puteam fi mai degrabă fotograf de nunți decât de Pulitzer pentru fotojurnalism. M-am reorientat apoi către scris și visam să schimb lumea cu scrierile mele pline de sens. Cum nici Pulitzer-ul pentru jurnalism nu mă păștea, știu că am ajuns fix unde trebuia de la început să fiu și unde skillset-ul meu mă poate ajuta la ceva mai mult decât mediocritate. În șansele la un SABRE pentru o campanie coordonată de mine încă mai cred cu tărie.
-
Îmi spui și mie ceva amuzant?
Viața. Până acum câțiva ani credeam că cel mai amuzant banc din lume e „DOP!”, dar nu, viața câștigă detașat la categoria asta.
