Am fost să văd filmul „Valerian” și ceva cu o mie de chestii într-un oraș. Am fost cu bicicleta până la mall-ul ăla din Băneasa și m-am îngrozit când am văzut ce trafic e la 18:30 pe Șoseaua Fabrica de Glucoză.
Ies toți corporatiștii cu bani de mașină personală de la muncă și, după ce au stat în fund 8-9-10 ore, stau în fund la semafor. Bravo boși! Ce zice brățara aia de fitness de la mână? Prindeți suta de ani? Ați făcut norma de pași/zi?
Apoi mi-am parcat bicicleta la mall-ul ăsta de fițe unde nu există rastel pentru hipsterii ca mine.
Am legat țoagla de un gard. M-am gândit că unde nu-i nici măcar rastel nu-i nici interes dacă-mi fură bicicleta. M-am anxietat total.
Valerian. Sala plină. M-am mirat. Ce entuziasm domnule. Pentru un scurt moment m-am simțit validat în alegere. Stăteam eu așa și-mi spuneam „hai George, o să fie un film super. O să-ți placă!”.
7 minute mai târziu mă uitam pe Facebook la ce fac ceilalți prieteni într-o seară de miercuri.
După vreo 15 minute citeam lucruri despre fotbal și Liga I, un fenomen de care m-am debarasat acum vreo 10 ani.
Între timp, pe ecran, eroul Valerian avea niște dialoguri adolescentino-romantice cu partenera lui.
Și se derulau numeroase peisaje făcute pe calculator, efecte speciale, nebunii d-astea care să-ți fure ochii și să nu te mai gândești la faptul că povestea e cam fumată, prost întortocheată și ușurică.
Pe ici colo filmul mă ducea cu gândul la Avatar, isteria cinematografică de acum mulți ani. Și unii extratereștri seamănă cu Puya.
După ceva timp am început să mă gândesc iar la faptul că bicicleta e singură, în vizorul hoților.
Și mi-a zis un polițist să-mi schimb lanțul că ăsta-i cam nesigur. La naiba! Dacă scap nefurat îi cumpăr lanț d-ăla de care folosesc marinarii la andocare.
Apoi am încercat să mă liniștesc și să mă uit la film. Ok, pac-pac, efecte, puțină dramă, puțină confuzie pentru oamenii cu IQ-ul blocat la nivelul unui sugar… ce mai zice internetul? Aha. Dragnea… incendii de vegetații…
Opa, apare Rihanna! Super. „Ador” filmele care apelează la vedete pentru a-și ridica nivelul. Mai ales când vedetele primesc un rol care pare vărsat acolo, de dragul lor. Nu e ca și cum filmul ăsta nu putea ajunge la final fără apariția celebrei cântărețe. Apare și ea 4-5 minute, spune niște replici penibile, dă din fund și dispare.
Și uite așa-și trece Rihanna și „actorie” în CV.
Bun. Revenind la lucruri serioase.
Oare mi-au furat doar roțile? Sau borseta de scule? Sau au venit și au rupt lanțul cu un clește? Mă tot gândesc…
Filmul? Alte câteva replici stupizele pe la final și un happy-end previzibil ca iaurtul consumat cu bere și prune.
În concluzie, filmul e bun dacă stai lângă cinematograf, vii cu mașina, cartierul e sigur, biletele-s gratuite.
A, și dacă vrei s-o vezi pe actrița principală, o manechină la care aflu că bălește internetul. Tipul ăla de frumusețe ultra-marketizată.
