N-am găsit un titlu mai bun și parcă nici nu-mi venea să-mi sparg creierul pentru cine știe ce frază ațâțătoare.
Oricum, mi-a plăcut cum s-au aliniat planetele.
Pe joi seară zice femeie „hai să ieșim sâmbătă la un film”. Cum mie nu-mi place să-mi spună femeia ce să fac am răspuns cu „hai să ieșim sâmbătă la un film”. După ce mi-am impus punctul de vedere s-a uitat ea prin programul cinematecilor și a zis „mergem la Alcarràs”. Din nou, să nu creadă ea că-mi spune mie ce să fac cu viața mea am răspuns cu „bine”.
Pe vineri mă caută curierul. Firește, mă caută când nu sunt acasă. Îmi lasă pachetul prin zonă. Îl ridic sâmbătă.
Deschid cutia primită și înăuntru un borcan de dulceață de caise, împreună cu două stickere cu filmul Alcarràs. „Ha, ce tare, fix la ăsta mergeam”. „De ce dulceață?”. „E cea mai ciudată chestie pe care o primesc de când mama m-a făcut influenkăr”.
Înainte să plecăm spre film mă apuc de cartea lui Remus Boldea („A râs și tata”). Citesc primele 10-15 pagini și mă enervez. Mă enervez când alții scriu mult prea bine dialogurile. Acum vreo doi ani un prieten îmi spunea „nu citesc literatură românească, dialogurile sunt penibile”. Pe lista recomandărilor de dialog adevărat îl trec în topul listei pe Remus.
Ajungem la Cinema Elvira Popescu.
Mai sunt 5 minute până începe filmul și n-avem bilete. Sunt puțin stresat că „poate” nu mai găsim. Apoi descopăr că e un alt film foarte bun la care nu e sala plină. Dezbatem puțin de ce nu se înghesuie lumea la cinemateci unde biletul e și cu 50% mai ieftin și atmosfera nu e explodată ca la un cinematograf de mall. Concluzionăm rapid că „probabil” din lipsa experienței totale pe care o ai în mall: vezi un film, mănânci un popcorn, probezi o bluziță, servești cina la un fast-food. Doar nu mergi la film doar pentru film? E ca și cum te-ai duce la un festival de muzică pentru muzică, nu pentru cele 23423 de selfie-uri, activări de brand și celelalte activități care te pot face să uiți cine și unde cântă.
Despre Alcarràs?
Probabil știți deja că nu-s vreun cinefil. Greu mă bagi în cinema, nu prea mai duc americănisme bombastice și mă enervez teribil la filme proaste. Viața-i prea scurtă să mă relaxez la un film prost.
D-aia sunt mai mult decât încântat (chiar mândru) că ultimele trei vizite la cinema au fost un real succes personal: #dogpoopgirl, R.M.N. și acum Alcarràs.
Atât cât mă pricep eu la filme aș putea spune că #dogpoopgirl și R.M.N. se bat lejer pentru cele mai bune filme românești ale ultimilor ani, filme care n-au vrut să-și babardească bula încercând să fie dezirabile și să transmită un mesaj. Dacă nu ați avut ocazia e o mare pierdere să nu le vedeți.
Alcarràs e o frumusețe din toate punctele de vedere, de la culorile filmului până la faptul că actorii sunt neprofesioniști și toți joacă de o naturalețe incredibilă. Dialogurile sunt exact cum trebuie, cum le simt ei, cum le-a scris și Remus pe ale lui. Îmi e foarte greu să spun ce mi-a plăcut la film pentru că sunt atât de multe aspecte (care țin de personaje și dinamica între ele) încât aproape că mă bate gândul să ne vedem cu toții la un cico și să-l disecăm precum o lectură de școală. Fiecare personaj este atât de bine conturat și relevant încât filmul are valoare clară de documentar. În filmul ăla am văzut puțin și din bunici, din tată, din mamă, din rușinea copilăriei, din râca între generații, din ce înseamnă pătura de jos și luptele ei ș.a.m.d.. E documentar, am zis.
Și la finalul filmului mi-am dat seama de ce am primit un borcan de dulceață de caise. Pentru că filmul se termină cu o scenă absolut fabuloasă în care personajele principale fac dulceață de caise într-un decor care ar trebui să ne pună pe gânduri la nivel macro. Asta face ca borcanul ăla să fie poate cel mai gândit și frumos lucru pe care l-am primit ca influenkăr. Și o lecție pentru copywriterul din mine.
Acestea fiind zise, ați înțeles ce am vrut să recomand și în ce cantități.
