Cei mai șmecheri oameni pe care îi cunosc au terminat niște școli și știu chestii pe bune, nu trag după ei diplome fără acoperire, ori impresia că n-au pierdut timpul cu școala și s-au realizat chiar ș-așa.
Bazații din viața mea au vacanțe atât de interesante și luxoase prin natura experienței încât nu s-a inventat filtru de Instagram pentru ele. Mănâncă atât de bine încât nu există unghi din care să-și pozeze mâncarea. Dacă postează o fotografie din vacanțe e bine.
Locuiesc în case și apartamente pe care n-o să le vezi prezentate oligofren-laudativ pe internet, nu-ți fac turul locuinței pe TikTok ca să-ți arate cum și-au decorat băile și dormitoarele.
Cei mai șmecheri oameni pe care îi știu se camuflează de multe ori prin mijloacele de transport în comun, ori pe bicicleta, și se întâmple să fie încălțați cu vreo opincăreală care valorează cât ceasul vreunui închipuit care-și dă ochii peste cap în mașina personală la semafor, cerând eventual încă o pasarelă. Mai știu unii pe biciclete cu preț de „nou nouță, a fost a unei bunicuțe din Germania, o ținea mai mult în garaj”.
N-aș zice că-s neapărat modești, că nu-și refuză cele mai bune lucruri (pe unii nici nu-i dă ecologismul/altruismul afară din casă), dar sunt rezervați în a se împăuna cu stilul de viață și au ajuns la concluzia (parcă s-au vorbit între ei) că dacă nu-și țin gura cu privire la plăcerile lor o să se trezească înghesuiți de Ăia. O să îi invadeze căutătorii de statut.
Nu merg pe aceleași insule cu vulgul că-i stresează cozile de papagali care se pozează instagramabil și dacă-i întrebi „unde se mănâncă bine?” or să-ți recomande hruba unei bunicuțe care n-apare pe Waze-ul de turist plecat la vânătoare de like-uri pe contul personal.
Dacă tot simt că e fiecare individ în căutarea vreunei conspirații, eu tind să mă lipesc la una: cred că voit cineva vrea să convingă masele că nu-i combinație să înveți carte, să te specializezi (cu adevărat, nu din condei) în ceva, existând mai mult succes personal în non-educație, fiind soto mai combinație să faci descurcăreală.
Nu mă apuc acum să scriu de dragul elevilor de liceu și școală generală, vezi dom’le, „vă spun eu că școala-i baza și fără educație n-ajungeți nimic”. N-am filmul ăsta, și dacă l-aș avea nu l-aș prezenta așa. Plus că școala din România ratează multe aspecte utile de dragul de a balota informații. Dar e ceva acolo ce nu se spune despre realitatea din Școala Vieții. BigȘmechereală nu vă spune toată povestea succesului personal.
Există un tip de discurs prea promovat și acceptat în țări de tipul celei în care trăim și noi, că „nici școala asta nu-i așa bună” pentru că știu eu o mână de analfabeți care au ajuns analfaboși și viața lor e liniștită, se dau cu AMG-ul pe bulevard între două cafenele și din înaltul bijnițărelii antreprenoriale reușesc să dea peste nas tuturor.
Prin natura muncii și a hobby-urilor am avut șansa să cunosc oameni din toate taberele și de pe ambele părți ale portierei de MeLeu și pot spune că pariul neînvățării e cu mult mai riscant. „E posibil s-o dai, dar e probabil s-o iei” chiar se aplică. Mai ales în contextul unei societăți globale. Și cred că ciocoiala locală e exemplul perfect, România având sute de exemple de inadaptați la lumea exterioară propriului portofel local.
Din nou, nu spun că trebuie să-ți rupi capul de 10 din prima zi de școală până în ultima (chiar nu), dar dacă te uiți pe datele lumii bune (unde mâncarea e mai sănătoasă, copiii mai bine crescuți, casele mai călduroase, trotuarul mai verde și calitatea vieții mai bună), o să vezi că ieși mult mai câștigat dacă nu treci prin stresul Descurcărelii. Că jmechereala e stresantă. Ai văzut tu interlop cu adevărat relaxat? Mindfulness pentru bijnițari?
E lumea plină de vrăjeală și harneală, dar astea sunt de cele mai multe ori aptitudini locale, aproape în exclusivitate dependente de bagajul social local, care nu prea trec granița propriului cluster când se împute treaba în zona unde ți-ai făcut magia. Că ți-ai consumat toate resursele (și alea puține) ca să înveți să aburești targetat. E ca-n marketing. Ai avut un buget și l-ai consumat să căpușezi o zonă mica, pentru că atâta ai crezut că merită (și atât a mers). Dar lumea e mare și te înghit pești mai mari dacă nu ești adaptabil. Și cei mai mulți boși de boși nu pun preț pe calitatea de a se adapta.
Șmecheria nu e să faci speculă cu viitorul, ci să contribui la el.
Aproape toți apropiații pe care-i știu plecați în străinătate, și care pun preț pe educație și dezvoltare personală, s-au integrat perfect acolo unde au ajuns, ba chiar pot spune că trăiesc la standarde occidentate. Aproape toți pe care-i știu puși pe căpătuială se duc oriunde doar ca să se întoarcă de unde au plecat și să-și gonfleze imaginea în fața celorlalți. Dar e formă fără fond.
De fapt, e și problema punctului de referință. Că dacă nu evoluezi dincolo de „o să-i fac geloși pe ăștia de pe stradă” nici nu meriți mai mult decât îți oferă deja viața. Și nici n-o să poți mai mult.
Bine, e posibil să nu fie vreo conspirație la mijloc, să nu fie ca-n piesa celor de la Sarmalele Reci. „Țara te vrea prost”. Poate că țara nu te vrea prost. Poate că proștii te vor prost. Că prostul, consumându-și resursele și ajungând la plafonul propriului succes, nu-și poate accepta mediocritatea, așa că investește tot ce are ca să arate că pariul existenței lui e câștigător. Așa că prostul se dă peste cap făcând achiziții peste achiziții (consumerismul e baza) ca să arate mulțimii că în bătălia Educație vs. Descurcăreală ieși mai bine dacă în bibliotecă ai orice altceva în afară de cărți.
Poate că ăsta e adevărul. Toți gherțoii prezentați ca fiind oameni mari pe care-i vedem printre noi nu-s oameni de succes. Poate sunt niște ratați care-și consumă resursele financiare ca să ne demonstreze contrariul. Poate că Școala Vieți e un pariu pierdut, dar înfrânții nu vor să recunoască, așa că mai dau o tură prin oraș, turând la maxim cazanul și plătind veblenian cu prețul zgomotului.
Știi când vezi clar aspectul ăsta? Când ieși din țară și te plimbi pe unde vezi ce ai vrea acasă.
De la cei mai rurali șmecherași din țară până la ăștia mari crescuți de securiști cinstiți și care-s vedete TV, toți cei plafonați în Descurcăreală sunt prizonierii unei bule pe care se chinuie constant s-o domine prin manifestări de statut. Și asta e foarte obositor și tracasant, să trăiești într-o perpetuă demonstrație că nu ești un ratat. Ai crede că duc o viață liniștită că au scaun de piele fină la mașină, dar sunt epuizați. Nici n-au unde să plece. Mereu m-am întrebat de ce nu se cară-n țări mai strălucite toți ăștia care se mânjesc de Dâmbovița pe jantele limuzinelor. N-au unde. Nu doar că-s nimeni oriunde altundeva, dar nici nu-s buni să fie altceva mai mult decât niște combinagii și fățarnici.
Datele sunt simple:
- Dacă joci cartea Descurcărelii ești condamnat la un procent limitat de oameni pe care poți să-i prostești (și impresionezi) și nici ca zonă nu te poți întinde prea mult;
- Dacă mergi pe Educație (ori dezvoltarea personală într-o arie) îți deschizi o planetă întreagă de posibilități și implicit relații. Iar riscurile sunt evident mai mici. Doar gândește-te câte lucruri se pot schimba dacă ai habar de cel puțin o limbă străină. De la două ești bazat. Și dispare și presiunea de a impresiona, lucru care te ajută să nu-ți consumi resursele pe bunuri inutile. Mall-urile sunt pline de inutili care consumă inutil pentru că știu că actul consumului e tot ce au ca să nu se simtă ratați.
Firește, cele de mai sus nu funcționează dacă personalitatea îți pune piedică. Și mai există și factorul ghinionului. Cu toate astea, unde-i personalitate și educație înseamnă că doar prin intervenție divină nu s-a realizat succesul (și din păcate căile Domnului chiar sunt nebănuite).
Altfel, mă uit la șmecherii ăștia analfabeți de București, Craiova, Constanța, Iași ș.a.m.d., lumea lor e exact cât se lungesc privirile admirative după bolizii lor și casele de neam prost. La prima criză existențială vor ajunge să facă munca de foarte jos, cei mai mulți incapabili și de aia.
Cu altă ocazie o să scriu de ce viața e uneori nedreaptă și unii Descurcăreții ajung să-și zugrăvească existența cu Educație, dar fără vreun merit personal. E vorba de antreprenorii „de succes” care ating succesul pe spatele rulajului constant de creiere pe care le plătesc să-i suporte. Din păcate antreprenoriatul românesc e plin de d-ăștia. Dar se curăță și ei…
