Au mai fost și alte ocazii când am făcut trimitere la un articol interesant pe care l-am citit: „E imposibil să duci o viață complet etică, dar e distractiv să încerci” (pentru cei care nu știu bine engleză îl pot ruga pe Google să ajute cu traducerea).
Despre războiul care se desfășoară acum în Ucraina se scriu milioane de cuvinte fix în momentul în care și eu le aștern pe astea, dar mi-ar plăcea să vă prezint un alt unghi din care să ne uităm la situație, mai ales pe fondul faptului că foarte mulți oameni, din foarte multe locuri de pe glob, s-au apucat să boicoteze companii rusești. Bine, în unele cazuri se scuipă acolo unde s-a pupat.
Mă gândesc la toate cele de mai jos pe fondul faptului că sunt destul de sceptic cu privire la șansele ca vreo forță armată să-i ajute pe cei din Ucraina fără să pornească un alt război mondial (dar lucrurile se pot schimba și la 1 minut după ce postez asta). Atât cât am înțeles din tot ce am citit, Rusia abia așteaptă să se bage cineva (NATO, UE, oricine) ca să răspundă și mai violent. D-aia mai toate analizele spun că Ucraina o să aibă Transnistria ei, ori un guvern marionetă pro-rus, iar UE o să retragă încet cojile de nucă pe care îi invită pe ruși să stea. Gazu-i gaz și mai e și frica de nucleară, Putin pare disperat… totul e o ceapă cu 1000 de foi și se plânge masiv la fiecare.
Așa cum punctam și pe Twitter, Țările Care Nu-s Rusia au descoperit abia acum că prin meandrele concretului lor se plimbă oligarhi ruși, susținători ai regimului Putin care spală bani, cumpără proprietăți, echipe de fotbal ș.a.m.d.. Occidentul s-a trezit în al n-jpelea ceas să spună „bă, ia mai gata!”
Frumix și umectabil de emoționant.
De ani de zile se trag semnale de alarmă despre anumite companii rusești și sponsorizările pe care le fac în restul lumii, mai ales în sport. Abia acum, emoționați de situația din Ucraina, s-au găsit unii să-și dea jos sponsorii discutabili de pe tricouri, ori să conteste banii veniți pentru unele dintre cele mai importante competiții sportive din lume.
Dar cu sportul e o mâncare de pește cu adevărat specială.
Sportul este un business. Fotbalul este megaimage-ul sporturilor (banana for scale). E peste tot și accesibil. Fiind atât de accesibil este o afacere minunată. Pe parcursul vieții mele singurul fotbal curat a fost ăla din spatele blocului. Dar e un sport atât de frumos fardat cu povești de succes încât oamenii uită și trec repede cu vederea peste cazurile de corupție (chiar ieri citeam despre ce „fotbal” e în Grecia, dar ăia nu-s departe de alții). Este inadmisibil că atât de mulți fani (majoritatea romantici cu privire la pasiunea lor) sunt atât de impasibili la mafia din FIFA/UEFA/campionate/pariuri ș.a.m.d.. Atât de orbiți de pasiune încât închid ochii la cazurile de corupție din rândul liderilor sau fotbaliștilor. Ce repede s-a uitat de marii fotbaliști ai lumii care spălau bani prin insule.
„Eh, oameni suntem…”
Un gând de care sunt foarte atașat este acela că fotbalul și-a pierdut noțiunea de comunitate și asta a favorizat și mai mult coruperea lui. Echipele de fotbal nu mai reprezintă cartierul, sunt afaceri la care aderi, fotbaliștii vin de peste tot, nu simt orașul/cartierul/zona, nu mai există tensiunea sportivă crescută din copilărie (ca-n derby-urile de tradiție). Niște străini de loc plimbă o bășică de colo-colo pentru un salariu, alienați de contextul pentru care se joacă. D-aia s-a ajuns la anomalii interesante, mii de oameni născuți în Y, susținători fideli ai echipei X, la distanță de mii de kilometri unii de alții. Unii nici măcar n-au vizitat țara echipei pe care o susțin cu ardoare. E ciudat.
Așa că pe acest fond a fost ușor să-ți fie căpușat clubul preferat cu simboluri și logo-uri care nu fac decât să fure capital de imagine și să-ți transforme pasiunea în panou publicitar. Deschide televizorul pe meci. Ce vezi? 22 de panouri publicitare cu picioare alergând într-o reclamă cu iarbă, cu întreruperi ocazionale de reclame. „Spune-mi doamna încă o reclamă”.
Nu te uiți la fotbal, te uiți la o reclamă cu puțină intrigă.
„Bine, și ce treabă are cu…”
Păi are. Că toate au. D-aia îmi place mie vorba aia cu fluturele care bate din aripi în Japonia și provoacă o furtună în Franța. Că așa e.
Problema este că-mi e greu să comprim toate gândurile acumulate din alte articole și cărți într-un articol de blog care să nu fie plictisitor de lung.
Cu toate astea…
Întotdeauna m-am întrebat dacă sportivii (priviți de foarte de sus, ca masă) sunt ignoranți cu privire la o serie de aspecte pentru că munca fizică îi văduvește de timpul petrecut în lectură și introspecție, ori pur și simplu mișcarea fizică nu se potrivește mereu cu aia intelectuală. Grecii antici nu mi-ar da dreptate la cea din urmă. Îmi pun întrebările astea pentru că-mi e greu să înțeleg cum de mulți sportivi (o proporție covârșitoare) n-au o agendă personală îndeajuns de puternică, acceptând să-și facă meseria sub orice logo, orice simbol, orice figură. Vorbesc de la patroni găunoși până la branduri care n-au ce căuta pe un echipament sportiv.
Nu e un exemplu fericit, dar cel mai notabil om care a spus „pas” gloriei sportive pentru credințele personale e Sfântul Blajinilor, Djokovic. E de lăudat că omul chiar ține de credința lui.
Dar să vezi glumă tristă: fotbalul este (preponderent) un sport al păturii sărace (e ușor de practicat, nu necesită infrastructură masivă – poți juca oriunde e o bucată dreaptă de pământ și minge poți face din orice) – pătura săracă trăiește de cele mai multe ori în medii groaznice – un mediu trist e caracterizat de oameni dependenți de diverse, ființe ce n-au grijă de ele – fotbalistul evadează din mediul negativ prin sport – fotbalistul va susține (direct, prin influenkăreală, ori indirect, prin purtarea pe tricou) simboluri ale elementelor care stau la baza haosului din mediul inițial.
Nu că-i amuzant? E ca și cum Iisus, la a II-a venire, ar purta un tricou cu mesajul „Crucile-s cool. Folosiți acum!”
Dar astea-s subtilități.
Recenta olimpiadă de la Beijing s-a folosit de ambiția (lăudabilă) a sportivilor de a arăta că-s cei mai buni în treaba lor pentru a arăta cât de glorios e Partidul. Prețul acelor medalii și gloriei mondiale că poți să te dai repede cu săniuța, schiurile și patinele vine perfid pe altă parte. Nu cred că mai e nevoie să explic.
În 2018 s-a organizat Cupa Mondială-n Rusia. Nici nu trebuie reamintită interminabila discuție despre cum a ajuns Rusia să fie gazdă. De Qatar, anul ăsta, iar nu mai trebuie să vorbim. Pur și simplu se vede.
Dar semne bune anul are. Ori așa vreau eu să le văd (nici eu nu-s așa demotivațional).
Există o mișcare. Există un strigăt al unei părți a societății. Momentan sunt puțini, dar zgomotoși. Nu știu dacă-s neapărat ecologiști, stângiști, anti-capitaliști, utopiști, conțopiști… e prea devreme să-i bagi într-o barcă. Dar sunt o mână de oameni care au început să taxeze o serie de derapaje etice și să aplaude frenetic când are loc o mică victorie. E cumva entuziasmant că tot mai mulți oameni aleg să încerce trăitul etic. Evident că nu iese cu totul, evident că se pot arunca foarte multe „da, dar…” și „păi și cu ăilalți…”. Dar unii încearcă. Nu știu cât e slacktivism.
Poate că după experiența asta cu Rusia și boicotarea companiilor rusești se va acționa și față de ce se întâmplă la Amazon cu angajații. În Bangladesh cu minorii care cos hainele de brand vândute-n mall-uri. Fabricile poluante din Asia care se mută-n Africa. Consumerismul vândut ca status. Gunoiul din TikTok… lista e interminabilă. Nu cred că e nevoie mereu de tancuri ca să ne dăm seama când ceva e greșit și trebuie acționat.
Spunea cineva pe Facebook că dacă e s-o ardem așa ar trebui să ne dezbrăcăm și să trăim în peșteri. Nu cred că e nevoie să fim atât de radicali. Din contră, acest discurs de „totul sau nimic” ne obligă să ne culcăm pe o ureche și să acceptăm răul cel mai mic. Nuanțe, trepte, cetinel. Și simplul fapt că ți-ai cusut un tricou și nu l-ai aruncat pentru a-ți cumpăra altul ajută. Faptul că ai mers la piață pe jos, nu cu mașina. Că ai scos din grila televizorului posturile nocive, lipsindu-le și de acea mică fărâmă de audiență pe care ai putea să le-o faci traversând puțin prin canalul lor.
Revenind la fotbal (de care-mi este foarte drag și la care mă uit pentru plăcerea sportului – fără pasiunea orbitoare pentru vreo echipă), tare mi-ar plăcea să-l văd mai aerisit. Cu sponsori mai potriviți pentru o viață sportivă. Că acum e aproape de imbecilitate pe bani mulți.
Din nou, „ce treabă are Rusia cu…”
În mintea mea are. Pentru că dacă taxăm azi companiile rusești pentru ce face Putin&co. mă gândesc să ne lăsăm duși de acest frumos val etic și cum vrem să salvăm vieți din Ucraina văduvind Sankt Petersburgul de finala Champions League (și mai nou pe ruși de participarea la Eurovision) poate salvăm și alte vieți de o proastă influență/nefericite parteneriate care… cine știe… unde… sponsorizează… ce…. și… pe cine.
Ca să concluzionez, mi-ar plăcea ca majoritatea sportivilor să nu mai fie sclavii propriei pasiuni și a banilor. Pentru că sportivii sunt folosiți și pentru propagandă. Și unele țări știu să facă asta foarte bine. Când tu te duci să tragi tare pentru medalia ta alții trag tare pe imaginea ta.
Îmi doresc să cred că am fost clar.
6 răspunsuri
Cred că am înțeles unde bați.
probabil
Să înțeleg că Fashion Days nu folosește sclavi minori în Bangladesh să facă haine, de nu-i problemă în a avea link sponsorizat la ei în aceeași propoziție care menționează aceste practici?
Întrebare foarte bună. Nu mi-am dat seama că am cuvinte care generează link automat către afiliați. Dar întrebarea ta către Fashion Days e foarte validă și o voi adresa. Mulțumesc.
Ce reclama articolul tau este ipocrizia politicienilor europeni care pana mai ieri inchideau ochii la manevrele oligarhilor si la faptele reprobabile ale lui Putin ca de… business, gaz ieftin etc.
Insa ce nu oferi in articol este o alternativa mai buna.
Cum vad eu este ca si cum ai spune ca daca un bataus sare cu paru, pumnii si picioarele pe alta persoana in contextul in care nu l-a provocat, nu e ok sa ii dai un par in cap, nu e etic. Ceea ce este corect. Ok, si atunci cum il opresti?
As vrea sa vad o propunere de la tine pe aceasta tema. Cum am putea noi sa il oprim pe putin sa omoare oamnei in ucraina pe de o parte si sa terorizeze poporul rus pe de alta parte?
Nu am o soluție. Mă gândesc și eu la una, dar am doar soluții cinice, ori de-a dreptul nebune și riscante. Mă depășește toată situația.