Cât de precis poți să îți amintești ce făceai într-o zi de acum 2-3-4 ani? De exemplu, ce făceai pe 18 decembrie 2020? Eu n-am nici cea mai vagă idee.
Totuși, se pare că pe 18 decembrie 2020 cineva din Columbus-Ohio-SUA s-a conectat la contul meu de Google. O să-i spunem Artur, conform numelui pe care îl are înregistrat în iPhone-ul lui (iPhone 6S, ca să fim preciși). Artur n-a făcut și n-a zis nimic în 2020. Probabil s-a fâțâit prin cont, și-a luat ce avea nevoie și a plecat. Pe fundal se auzea Laura Stoica, „Un actor grăbit”.
Patru ani mai târziu, pe 23 iunie, Artur se întorcea.
A așteptat să plec până la piață să-mi cumpăr roșii și a lovit. În mai puțin de un minut mi-a schimbat toate parolele la contul de Google, a pus alt număr de telefon la recuperarea contului, altă adresă de email, coduri ș.a.m.d.. Practic m-a blocat pe afară. Nici n-am avut timp să reacționez, aveam plasele cu legume și fructe în mâini și încercam să-mi dau seama ce se întâmplă. Mi-am dat seama repede că-i nasoală și am sunat la bănci și cămătari să-i anunț că s-a întâmplat ceva urât și să nu aprobe mișculațiuni financiare în numele meu.
Nici nu știam de existența lui Artur atunci (am aflat de el abia acum, când s-a terminat povestea).
Am început să mă uit cum aș putea să-mi recuperez contul de Google și mi-am dat seama că procesul seamănă cu acele momente când ai o durere, o cauți pe Google și afli că ai cancer în ultima fază. Internetul e plin de oameni cu povești asemănătoare. Pur și simplu s-au trezit dați afară din propriul cont Google. Și mulți dintre ei n-au reușit să-și recupereze conturile.
Probabil te întrebi „ce mare brânză să pierzi contul Google?”
Munca mea are strânsă legătură cu internetul. Căsuța de e-mail e precum casa mea. Sunt de ani de zile în ea. Acolo am aproape 15 ani de muncă, sub o formă sau alta. În tot ecosistemul Google am adunat date, informații, poze, video-uri. Google are Youtube. Pe Youtube am vreo câteva sute de amintiri și proiecte. La 24 de ore după ce Artur și-a făcut talentul contul meu de Youtube nu mai exista. Printre multe altele, Speakerul Demotivațional era pa, și împreună cu el alte câteva sute de video-uri care chiar dacă nu mai au o valoare publică (și nu mai sunt publice) tot sunt amintiri pe care aș vrea să am cum să le arăt la momentul oportun. Să vadă nepoții cât de cringe era Tataia Bonea pe Youtube.
Oricum, un sentiment foarte ciudat să-ți dai seama că într-un minut poți pierde atât de multe lucruri despre tine. Nici nu m-am enervat. Am trecut foarte repede de la sentimentul de doliu (murise o parte uriașă din trecut) la acceptare. În momente d-astea îți dai seama ce bună a fost investiția aia în terapie.
…
Acum fix 20 de ani, ceva mai devreme de luna iunie-iulie, mă pregăteam cu prietenii și colegii de clasă de primul mare examen: Capacitatea. Prima presiune să reușești. Mesajul era simplu: notă mică = liceu slab = viață ruinată.
N-o să intru în mai multe detalii decât trebuie, dar acum îmi dau seama ce trist am resimțit unii dintre noi toată presiunea aia menționată mai sus.
Pe vremea aia nu știam noi de curentul Emo, Balena Albastră și alte d-astea. Eram speriați de eșec organic, bio, eco, neaoș. Un coleg era distrus de frică pentru examenul de Capacitatea pentru că oricum mă-sa îl bătuse non-stop până în clasa a VIII-a, pentru orice notă sub 8, ori sub media celor mai buni din clasă (l-a bătut și de față cu mine, că la un test el luase 6 și eu 7. „George de ce a putut 7?!”). Știa că notele mici la Capacitate or să îi aducă „omor”.
Un altul, speriat mai degrabă de gândul eșecului și al rușinii (părinții nu erau violenți), fantasma la o sinucidere curată și fără complicații. Am și acum în minte imaginea cu el când se uita în gol de la etajul 3 al școlii și mă întreba „crezi că dacă mă arunc în cap mor? Că n-aș vrea să rămân în scaun cu rotile”. Și s-a tot întrebat asta vreun semestru. Probabil lipsa certitudinii l-a făcut să nu încerce nimic. Era conștient de faptul că există și un shame al sinuciderii eșuate. Se uită toți pe tine când știu că ai încercat. „De ce a încercat? De ce a eșuat? Ce ascunde? Cum să vorbim cu el? Dacă mai încearcă?” Toată lumea e crispată în jurul tău.
Nu pot decât să-mi imaginez ce era în mintea colegului pe care părinții îl băteau când lua orice notă sub 10.
Eu am fost pragmatic. Sub presiunea faptului că în mintea mea examen picat însemnă că o să ajung „să lucrez la REBU/gunoier”, am băgat în priză două forfecuțe. Nu era nimeni acasă. Am fost trântit la pământ, îmi tremurau mâinile și m-am speriat. Cred că asta m-a speriat cel mai tare, gândul că mi-am dat o daună non-fatală. Spoiler alert: n-am pățit nimic. Altfel, când peste ani am văzut serialul „13 Reasons Why” mi s-a părut foarte tare și l-am recomandat tuturor părinților.
Ani mai târziu, pe la vreo 19-20, am ajuns la terapeut, să vedem „care-i faza”. Că mă stresa gândul că o să ajung Nimic. Constant presiunea asta că trebuie să reușesc. Erau doar două opțiuni: reușesc sau dorm sub poduri. Și sunt ferm convins că mentalitatea asta m-a făcut să fiu imposibil cu foarte mulți oameni din anturaj. E greu să ai o relație, de orice natură, cu un attention whore care încearcă non-stop.
Cred că d-aia s-a și prins visul stand up-ului de mine. Industria cu (poate) cei mai „distruși” angajați are mereu loc de muncă pentru cei ahtiați după succes. Spun că poate cei mai distruși pentru că acum câțiva ani găsisem o statistică (încă o caut) care spunea că în SUA aproximativ 80-85% dintre comedianții de stand up au un bagaj emoțional țăndări. Ochiometric statistica se confirmă și în România.
Cei plimbați pe la terapie știu că ăsta e un proces care durează.
Până afli de unde buba, până confrunți buba, până îți dai seama cu ce alifie să dai pe bubă. Durează. Chiar și ani. Primele mele semne de vindecare au apărut când nu mi-a mai păsat așa mult de stand up. Am ajuns să-l fac pentru plăcerea mea și atât. Am zis asta și unor prieteni comedianți: „am făcut prea multă terapie ca să mai am nevoie de stand up”. De fapt, nu am mai dat importanță reacțiilor din public. Pentru mulți comedianți o bucată bună din timp (cel puțin la început) se consumă cu gândul că „Mișu din Zimnicea a zis că nu sunt funny” și până la următorul show te gândești ce ai putea face să-l distrezi pe Mișu.
…
Săptămâna trecută, când îmi era foarte clar că n-o să mai revăd niciodată contul de Google și Youtube, încercam să-mi dau seama cum mă simt știind că am pierdut toată munca aia. Nu știam dacă trebuie s-o iau de la 0. Nu mai am chef de ce făceam pe net acum 3-4 ani. Și oricum nu mai găsesc interesant să fac „chestii” pe net. Dar îmi place ca tot ce am făcut să existe acolo doar ca să mă uit peste și să-mi dau seama dacă mai sunt relevante cu trecerea anilor. E un exercițiu interesant de „hai să vedem cum m-am demodat, ori nu”. Unele episoade din Speakerul Demotivațional nu mai corespund cu gândirea mea de acum. Specialul de stand up are multe glume pe care nu le mai consider amuzante.
De curând mi-a zis un Petre pe Facebook că eram mai mișto acum 3-5 ani, că ar trebui să-mi dau reset, că noul eu nu e funny și mișto.
Ca Petre mai sunt. Printre cele mai nenorocite treburi la chestia asta cu fan-base-ul e că fanii/urmăritorii sunt de multe ori blocați în bucata care le-a plăcut lor. Ei vin pentru ce le-a plăcut lor și pleacă pentru ce îi place creatorului. Puțini dintre ei merg pe același drum cu sursa plăcerii lor. Cel mai bun exemplu în găsim în muzică. Dacă trupa își schimbă stilul, mulțumită unei evoluții personale, o parte din fani vor pretinde să li se livreze „ca pe vremuri”. Când Sting a început să cânte muzică de secol 16 unii dintre fanii lui au zis că omul s-a prăjit. Se duceau la concertele noului Sting și sperau ca artistul preferat s-o lase moartă cu barocul și prostiile vechi, să cânte ce știu ei. D-aia spuneam și în podcastul ăsta că mulți merg la concerte ca să asculte ce au ei în playlist, nu ce are artistul în cap. La stand up comediantul trebuie să livreze o percepție a publicului despre comedie. Altceva „nu e funny”.
E o treabă cu arta (indiferent de forme): de multe ori evoluează diferit de preferințele publicului. Publicul rămâne oricum prizonier într-o nostalgie artistică. Era bine, artistic și frumos doar cum era când erau ei tineri/în putere/relevanți. D-aia fiecare generație bate câmpii că muzica era „mai bună” pe vremea ei.
Într-o bună zi Metallica o să vrea să cânte bossa-nova. O să fie plăcerea lor, provocarea lor creativ-intelectuală, și fanii nu vor avea de ales, dar se vor putea relaxa. La fel cum, poate, într-o zi Coldplay vor vrea să cânte o manea. Plăcerea lor, challenge-ul lor creativ, fanii să reacționeze de parcă în fața lor s-ar afla oameni, nu tonomate muzicale.
Așa și Petre. Eu îl știu pe Petre.
Petre e ca suporterul de rezultat. Petre îl vrea pe Bonea de acum 3-5 ani, dar Bonea între timp a mai citit niște cărți, a mai învățat una-alta și a mai cunoscut niște oameni (care se întâmplă să nu fie Petre). Și Bonea nu mai vrea să fie Bonea de acum 3-5 ani.
Nici nu e normal să-ți dorești să rămâi ca acum 1-2-3-5-10 ani. Cât de mult să dai pe afară de sine astfel încât să crezi că varianta ta, de la orice vârstă, este una finită? Iar a pretinde asta de la alții e pur și simplu dovadă de provincialism mintal.
Ba mai mult, în fața situației în care Artur din Ohio/SUA m-a lăsat fără atâția ani de muncă, nevasta mi-a zis că „nu video-urile de pe Youtube te reprezintă și te fac ce ești”. Ceea ce e definiția anti-Petreismului.
Iar terapia și-a făcut efectul și m-a ajutat să înțeleg că nu Petre contează pentru starea mea de bine. Și nici dacă dispare o bucată din mine de pe net, spre insatisfacția mea, ori a lui Petre. Pleacă Petre, vin Paul, Luca, Matei. E lumea plină de apostoli și simigerii. Și nici dacă n-ar exista ei lumea n-ar arăta așa de rău. Arată rău din alte motive.
…
Într-un final am recuperat conturile și am aflat și ce s-a întâmplat. Dacă aveți vreodată probleme cu Google/Youtube nu vă pierdeți prea mult timp pe forumuri. Mergeți pe Twitter/X și dați un mesaj către @TeamYouTube. Oamenii vă vor răspunde prompt. Vor cere detalii și cel mai probabil vor putea ajuta.
Ce s-a întâmplat cu Artur?
Artur n-a fost interesat de conturile mele bancare (care probabil sunt mai bine securizate comparativ cu cel de Google). Imediat ce a pus mâna pe canalul meu de Youtube a schimbat poza de profil, numele canalului, a pus pe Privat toate clipurile mele și a urcat niște deepfake-uri cu Elon Musk, video-uri în care patronul Tesla le cerea credulilor bani/crypto și le spunea cum să facă bani. S-au scris știri despre metoda asta aici și aici. Eu și mulți alți creatori de conținut pe Youtube ne-am trezit cu conturile luate și folosite pentru asta. Inclusiv 50Cent a pățit același lucru. Deci e un grup select. Din păcate mulți oameni și-au pierdut banii, investind în acel deepfake cu Elon Musk.
Dar fac apel la o glumă spusă de Radu Isac acum mulți ani (parafrazez): „se spune că sportul clădește caracter. Că uite, Nadia Comăneci, ce caracter. Și toți sportivii, domnule, ce caractere! Să pierzi banii la cazino și să nu omori pe cineva, asta înseamnă caracter.” Bine, trebuie să-l auziți ca să vă dați seama cât e de amuzant. Dar altfel, să-ți pierzi munca ori banii pentru un deepfake cu Elon Musk și să nu vrei să faci rău cuiva? Caracter.
În concluzie: terapia funcționează, mai devreme sau mai târziu. Și e ok dacă s-a schimbat ceva la voi. Toți ne schimbăm încercând să fim mai buni. Nici Artur din 2024 nu mai e ca ăla din 2020. Doar Petre e același. Și să vă asigurați că aveți toți pașii de securitate pentru mail/platforme bifați. Artur nu doarme.
