Închid cartea „Ce se întâmplă în iubire” de Alain de Botton și-mi spun „gata? Asta-i tot?!”.
Mi-a plăcut mult. Simplu, realist și ancorat în Secolul Vitezei. Am aflat că domnu` de Botton e tătuț pe astfel de subiecte și e într-o neobosită căutare a fericirii și înțelegerii în cuplu. Uite un om dedicat unei cauze imposibile. Ce luptă împotriva ISIS? Iubirea e un război greu…
Pe scurt, pentru că nu vreau să vă răpesc din suprizele cărții, „Ce se întâmplă în iubire” este o incursiune în viața de cuplu. Pun rămășag o pizza că nu există persoană care să nu se regăsească măcar într-un rând din carte. Ca să nu mai spun de situații întregi.
Sigur sigur te-ai certat cu ea de la o prostie, ori te-a călcat el pe nervi de la o ambiție stupidă.
Când am terminat cartea mi-am dat seama de multe aspecte din relația personală. Ba chiar am conștientizat (mai profund) de ce am abandonat alte relații. Cu know-how-ul de acum aș putea să mă întorc în timp și să dau niște papuci cu mai mult profesionalism.
Asta e, cine citește învață.
Apoi am mai avut o viziune. de Botton ăsta are o scriitură foarte romanticoasă. Disecă foarte mult viața de cuplu și, fiind bărbat, se poziționează foarte conștient de lacunele masculine. Pe scurt și-n limbaj colocvial: scrie pentru muieri.
Cine mai face asta? Hoho, sunt mulți, dar cei mai cunoscuți de la noi au fost și au rămas Tony Poptămaș și Radu F. Constantinescu.
Oameni pe care-i beșteleam și eu până de curând.
Nu contest faptul că-s șanse ca cei doi români să fie niște attention-whore, oameni capabili să speculeze o nișă loială și emoțională. Poate că-s doi misogini care-și țin părerile bigote pentru intimitatea cabinei de duș, dar fac bani din scriitură lacrimogenă la care umectează femeile.
Cine știe.
Dar pe lângă truismele lor (unele absolut jenante), poate că ei chiar sunt niște oameni profunzi în a căuta răspunsul la întrebarea „ce-și doresc femeile?”. Poate-s spirite romantice. D-ăia de-și doresc majoritatea femeilor. Delicați, intimi. Încep să cred că ăștia care râd la poptășisme sunt de fapt „masculi” feroce, oameni care nu vorbesc despre emoții pentru că ar plânge precum niște fetițe.
Stau și mă uit puțin la părerile personale din urmă și nu-mi găsesc o scuză pentru virulența împotriva romantismului. Eu ca eu, că aveam 20 de ani când era „la modă” să râzi de Poptămaș, dar pe atunci s-au băgat la beștelirea lor și persoane mai mature.
Terminând o plăcută carte de Alain de Botton mi-am dat seama că mai am multe de învățat despre femei și relația de cuplu.
Și-am conștientizat că suntem un popor abrutizat care a învățat romantism din poveștile cu țărani avari și violenți, de la părinți cocoșați de muncă și griji, de la știrile cu violuri și crime (din iubire). Ne mai legăm de gâtul lui Eminescu pentru a ne da popor romanticos, dar asocierea-i mincinoasă. Suntem brutali și din topor. Și oricum, Eminescu era prea „siropos” și „cheesy”.
Așa-i cu dragostea la români. Dulcegăreala provoacă „diabet” și orice manifestare de iubire (hetero sau homo) e un afront pentru cei care vor doar să procreeze.
Altfel spus, citiți cartea.