Acest text poate conține urme de spoiler pentru cei care n-au văzut încă serialul.
…
Foarte rar mă prind mrejele vreunui fenomen social de tipul „Game of Thrones” sau „Squid Game”. La GoT n-am trecut de primul episod (nu-s fanul acelui tip de univers și oricât de fascinantă e povestea socio-politică – și sunt sigur că e , nu am răbdare să văd atâtea ore de poveste cu prințese, dragoni, cavaleri). De asemenea, mă enervează teribil diluarea unor povești interesante în zeci de ore de video și nu suport gândul că aș putea pierde atât de mult timp pentru ceva care mi-ar lua și mai puțin dacă aș încerca să lecturez cartea. Din păcate homeopatia asta video e un fenomen tot mai exploatat de platformele de tip Netflix, așa că-s sceptic de fiecare dată.
Am ratat multe trenduri cinematografice și n-am mai simțit nevoia să urc în tren pentru că memeizarea lor a reușit să-mi explice más o menos despre ce e vorba. Asta nu s-a întâmplat cu „Squid Game”, cele mai multe meme-uri fiind greu de dibuit de către un venetic.
A mai fost și campania publicitară realizată pe străzile din București, metodă publicitară care a băgat în sperieți românii care nu știau despre ce e vorba și au crezut că oamenii mascați care se plimbau robotici prin zonele aglomerate sunt o manifestare menită să intimideze și să arate tuturor cum o să arate viitorul dacă nu votează cum trebuie la alegerile următoare. Ochiometric, cei mai mulți dintre cei care n-au prins reclama sunt din tabăra suveraniștilor, iar interpretarea panicardă a momentului publicitar de către aceștia nu este de râs, ci o dovadă tristă a fricii iraționale internalizate.
Altfel spus, m-am apucat de serial.
N-am regretat. Ba chiar s-a făcut binging, ceea ce nu recomand. Dar am terminat primul sezon în câteva zile și recent l-am început și pe al doilea. Pe care preconizez că-l termin până la finalul săptămânii.
Pentru cine nu știe povestea (de aici încep spoilerele!): mai mulți oameni sunt racolați/invitați (o nuanță pe care o s-o discutăm) să participe la un concurs pe viață și pe moarte, contra unei sume de bani colosale (premiul cel mare e de aproximativ 21 de milioane de dolari). Concursul este compus din probe care imită jocurile din copilărie (copilăria coreeană, dar e ca și cum ar juca „Șotronul”, „Elasticul”, „Perețica”, „1-2-3 La Perete Stai” – pe ăsta îl joacă la început, iar „Frunza” e proba din finală).
Serialul are multe dimensiuni interesante și m-am gândit mult timp cum aș putea să le abordez astfel încât să nu-mi scape ceva. Cea mai bună formulă găsită este să împart totul în două capitole.
- Intrinsec
Adică aspectele care țin de personaje/caracterele portretizate.
N-aș vrea să deviez discuția încă de la început, dar personal sunt adeptul teoriei care consideră că intrinsecul e profund influențat de extrinsec. Chiar și (ori mai ales) când vine vorba de personalitate. Nu știu cât % din personalitatea fiecăruia e modelată de aspectele exterioare, dar sunt ferm convins că socialul ne sculptează modul de a fi. Cred că avem predispoziții la un fel de a fi și mediul înconjurător ne ajută să apăsăm anumite butoane. Am această bănuială și influențat de propria experiență terapeutică în care am descoperit că anumite aspecte care țin de personalitate mi-au fost încurajate/susținute/declanșate de modele sociale pe care le-am validat, imitat, ori care mi-au fost prezentate ca fiind de succes, corecte, normale, demne de urmat.
De asemenea, nu omit faptul că e posibil să folosesc raționamentul de mai sus ca o scuză pentru un comportament reprobabil din trecut, dar în timpul unui experiment social din cadrul unui proiect Erasmus am descoperit cu uimire că împărtășeam același bagaj educațional cu privire la anumite aspecte care țin de masculinitate (toxică – pentru un plus de precizie) cu bărbați de aceeași vârstă din țări precum Albania, Suedia, Franța, Italia, Pakistan și Ungaria. Practic ne comportaserăm similar în contexte identice pentru că așa ni s-a spus că e „bărbătește”.
Dar să revenim la Squid Game.
Am remarcat trei referințe ascunse în serial, pe care le-am încadrat la capitolul ăsta.
- Jacques Lacan
Al doilea episod. Personajul polițist intră în casa fratelui dispărut (despre care bănuim că a dispărut pe insula Squid Game). Pe birou, la loc de cinstă, cartea lui Jacques Lacan, „Theory of desire”. Ăsta e un easter egg de tipul celui lăsat în Matrix, când Neo își ținea banii în cartea lui Baudrillar, „Simulacru și simulare”.
De ce e important Lacan? În primul rând trebuie să recunosc faptul că nu sunt un expert în lacanism, ba chiar am încă mari probleme în a înțelege tot ce a vrut să spună, deci dacă cineva l-a înțeles mai bine îl rog să spună la comentarii dacă greșesc, dacă omit ceva ș.a.m.d.. Cert e că Lacan a fost forță și boss de boss, considerat de mulți ca fiind „cea mai jmecheră minte la categoria psihanaliză” de la Freud.
Serialul, așa cum am înțeles eu, se folosește de perspectiva lacaniană despre dorință: dorința apare din lipsă (dar o lipsă profundă, nu că-ți lipsește un obiect anume, ceea ce face ca satisfacerea să fie imposibilă), iar atunci când CREZI că ai satisfăcut dorința, de fapt, țeapă! Ai satisfăcut o iluzie a dorinței, motiv pentru care tot mai vrei, tot mai încerci. Și această perpetuă încercare îți dă o senzație de plăcere („jouissance” în zicea Lacan), plăcere care poate să fie și dureroasă, dar e o durere care îți place. Ca atunci când îți zgândări măseaua care te doare, sperând în același timp să nu mai doară, dar să mai și doară puțin. Ori te împaci cu fostul/fosta sperând să nu mai fie o persoană oribilă, dar în același timp ai vrea să fie puțin oribil/oribilă ca să-ți dea un zvâc. Sună complicat, dar știm cazuri, nu?
Lacan e foarte util în economia serialului pentru că victimele Squid Game sunt racolate (o să folosesc termenul ăsta) pentru că sunt disperate după dorință (bani) și blocați în jouissance. Au datorii la cămătari, sunt cartofori, au făcut investiții proaste, au avut ghinion, ori sunt pur și simplu săraci, toți vor și au nevoie de bani (dorința), iar accederea la ei acționează ca un drog și provoacă periodice, dar insuficiente, episoade de plăcere (jouissance). Practic, victimele perfecte pentru o schemă Ponzi, oamenii care au disperarea în sânge.
De altfel, sub teoria lui Lacan intră și personajele ultra-bogate, cei care savurează Jocurile ca divertisment. Ei se încadrează la categoria celor care au atât de mulți bani încât nici nu mai știu ce poate provoca plăcere, având doar dorința s-o găsească. Sunt atât de bogați încât sunt dispuși să caute plăcere în răul provocat altora. Sună barbar, dar acest tip de plăcere e des întâlnit și în alte medii: sporturi de contact, competiții violente ș.a.m.d.. Ce alt motiv ai avea să te uiți la lupte în cușcă?
Poate și mai simplu de înțeles: Lacan zice că dorința este motorul fundamental al omului, dar și o sursă inepuizabilă de frustrare și suferință. Dorința e un morcov legat cu sfoară, prins de un băț deasupra capului, care se îndepărtează de noi pe măsură ce ne apropiem pentru că bățul ne e atașat de cap. Și ne dorim teribil acest morcov. De ce? Tot Lacan zice că de vină e și Celălalt, că ne dorim ce credem/știm că își dorește Celălalt. De exemplu, șoferul de Uber cu care am mers pe 31 decembrie nu voia neapărat să dea cu bombe de revelion. Dar „toți de la bloc dau. Ce ar zice de mine dacă nu dau?”, așa că a cheltuit 1.900 de lei pe artificii, „mult peste ce îmi permit, eu având inițial un buget de 200 de lei, dar ce să fac?”. Lacan, care stătea pe bancheta din spate cu mine (luasem UberShare), a zis apoi „boss, dar ce te faci facă prietenii tăi nu-s mulțumiți de bombele tale?”, dar eu trebuia să cobor și n-am mai auzit răspunsul.
Acum nu vreau să se înțeleagă că Lacan se referea doar la bani când vorbea de dorință și jouissance. Și faima e tot acolo. D-aia nu (prea) există comediant de stand up fericit. Că oricât de mult ai alerga după sala aia mare și plină, fanii ăia nebuni, dorința e mereu departe. Și ai constant parte de jouissance, trăind într-un roller coaster de „mi-a ieșit bine” vs. „se poate mai bine”. În oala asta se scaldă și cântăreți, actori ș.a.m.d.. Oamenii creativi care vor să trăiască din creativitate sunt poate principalii suferinzi de lacanianism. Unora le trece după ce se dau cu alifia LacanStop, dar se găsește greu, e scumpă, nu e decontată.
Faptul că acel personaj „dispărut” din Squid Game îl citește pe Lacan nu e întâmplător, serialul relevând la final că el este chiar un amfitrion al Jocului. Adică a înțeles/învățat de la Lacan unde sunt și cum să îi recunoască pe oamenii mistuiți de dorință, atât pionii Jocului cât și spectatorii potenți financiar.
b. Matrix
Filmul The Matrix apare menționat atât în primul cât și în al doilea sezon, fiind o paralelă subtilă la „blue pill”, „red pill”. Adică individul poate alege în ce stare vrea să fie: să rămână într-o ignoranță confortabilă (blue pill) – adică realitatea fabricată, ori realitatea dureroasă șo tulburătoare, dar relevatoare (red pill).
Cu manta, concurenții Squid Game sunt invitați să încerce red pill ca să vadă că lumea e rea, cinică, nemiloasă, ar călca pe cadavre (la propriu) pentru dorință (bani). De altfel, Tăticul Squid Game asta crede până în ceasul morții: că oamenii sunt răi. Lipsa de omenie este umană. Și d-aia găsești satisfacție în jocul (și participarea la) Squid Game, ca să-și (re)confirme că oamenii sunt ființe oribile. Și participanții sunt „invitați” să vadă aceeași realitate, contra unui premiu orbitor. Dar mai mult ca orice, inițiatorul jocului vrea să arate natura umană.
Și vezi dom’le, afară-i Matrixu’! Pacea e Matrixu’. Iubirea e Matrix. Empatia e Matrix.
Asta cu „realitatea cinică” am mai văzut, tot într-o producție coreeană: Train to Busan. Nu gust filme cu zombi, dar ăsta a fost lăudat la vremea lui că prezenta cinismul uman într-o criză de tip apocalipsă zombi. Și face asta cu brio. Deci recomand pentru și mai mult red pill coreean.
Altfel spus, referința la Matrix poate să stea lejer sub umbrela faptului că realitatea noastră e făcătură, ce spune și Andrew Tate&gașca. Dar din principiu n-ar trebui să crezi oameni de tipul Tate nici dacă îți spun cât e ceasul. Nu?
c. Extra referință – René Magritte
Asta e mai degrabă referință vizuală (dar poate trece și drept una filozofică), Magritte fiind un pictor suprarealist care s-a jucat mult cu percepția și reprezentarea realității. În secvența menționată mai sus, aia cu lucrarea lui Lacan, fix lângă psihanalist se afla și o carte despre Magritte. Și asta explică foarte bine decorul și modul în care s-au reinterpretat jocurile copilăriei.
Dacă o să vă uitați la niște René Magritte o să înțelegeți. Și dacă aveți vreunul pe acasă de care sunteți plictisiți și vreți să-l dați degeaba să știți că-l primesc eu.
2. Extrinsec
Aceștia sunt factorii exteriori, aceia care influențează direct personajele să participe la Joc (și implicit să moară). Dar înainte să vorbim de astea să știți că regizorul și scenaristul serialului (Hwang Dong-hyuk) a creat Squid Game ca o satiră socială la adresa inegalității economice și impactul asupra societății. Este o constantă critică la adresa capitalismului care ridică numeroase dileme morale („ce suntem dispuși să facem pentru supraviețuire sau/și bani?”.
Dar să subliniez o parte din aceste teme extrinseci:
- Jocurile de noroc
Una dintre poate cele mai întâlnite dureri individuale din serial. Coreea de Sud are oricum o politică dură și particulară când vine vorba de jocuri de noroc. Conform datelor găsite, jocurile de noroc sunt interzise coreenilor, fiind puține opțiuni pentru ei, industria având mai degrabă rol turistic (pentru a atrage străini). De exemplu, bogații care pariază pe participanții la Joc sunt străini bogați.
Tentația e să spunem „aha, deci interzicerea lor nu rezolvă problema!”, dar optica nu e neapărat bună. Problema nu e că pariorii găsesc metode să parieze (și să-și ruineze implicit viața), ci faptul că sărăcia (perceptuală sau reală) îi împinge pe oamenii disperați spre „soluții” care ajung să îi distrugă și mai rău.
Ca să fac o paralelă cu situația din România, dacă DOAR am interzice jocurile de noroc n-am rezolva mare lucru. Trebuie aflată care este realitatea psiho-economică a jucătorilor și vindecat acest decalaj (real sau perceptual). Corect, nu-i vindeci niciodată pe oameni de disperarea dorinței dacă presiunea Celuilalt (cum spunea Lacan) este acolo și roade non-stop sufletul.
Dar pe fondul acestei disperări de câștig rapid (și eventual prin joacă) poți agăța constant participanți, dispuși la orice.
Ce surprinde foarte bine serialul, de mai multe ori, este că oamenii disperați își pierd instictul de conservare. Spun că „oricum nu mai am pentru ce să trăiesc”, deci moartea pentru un potențial câștig nu li se mai pare un gest extrem. Faptul că în cazinourile din lume încă intră oameni aduși la sapă de lemn demonstrează că eroarea de logică numită „sunk cost” e pe cai mari: dacă te-ai investit destul într-un demers, oricât de păgubos devine n-o să-l abandonezi pentru că o să consideri că e o pierdere mai mare să abandonezi. Dacă te-ai dus la cazino cu 100 de lei și ai pierdut 60 n-o să pleci acasă cu 40. O să-i joci pe toți pentru că ai investit deja prea mult timp/energie/resurse în pierdere ca să abandonezi. Unii vor considera o pierdere prea mare și 10 lei. Ăsta e unul din multele și principalele mecanisme psihologice prin care jocurile de noroc își agață victimele. Trebuie să-ți aduci „clientul” în punctul în care nu mai merită să abandoneze.
Asta face serialul. Arată realitatea celor care au pierdut deja tot/prea mult și moartea nu mai înseamnă mare lucru. Problema e că mulți sunt învinși ai unei vieți în care n-au avut niciodată o șansă. Adică e aproape firesc să dea all-in pe viață.
Un alt aspect interesant (poate chiar crucial) este că tot Jocul se întâmplă pentru ca elita de 1% (ultra-bogații) să parieze pe oameni. Asta e miza jocului. D-aia sunt adunați toți participanții: ei sunt caii de curse ai unor ultra-bogați care se distrează văzând umanul fără umanitate. Și ce e bine subliniat este faptul că premiul mare pe care îl poate câștiga finalistul (±21 mil. de dolari) arată ce știm deja din pariurile care ne înconjoară: chiar și cel mai mare și vulgar premiu pe care îl poate câștiga un jucător-cobai nu se compară cu realitatea sumelor învârtite în spatele jocului. Chiar dacă un participant la Squid Game pleacă acasă cu 21 mil. de dolari, organizatorii fac mult mai mult. Asta e realitatea industriei de pariuri. Când Antonia, Ruby, Bordea, Micutzu, Piersic Jr. și alți calamari îți spun că poți câștiga sume [inimaginabil de mari] la jocuri de noroc îți transmit indirect faptul că acel câștig e o fărâmă din realitatea financiară a sistemului.
D-aia e și complet vulgar ca un influencer la pariuri să primească un onorariu uriaș (vezi cazul Antonia, prezentat și la rubrica „Ceva Cu Reclame” de la Starea Nației). Dar în esență, Antonia&restul fac firimituri față de cât produc.
Suma de 21 mil. $ din serial nu e aleasă întâmplător. Arată că banii nu sunt o problemă când vrei să faci bani.
- b. Inegalitatea de șansă
Cu toate că pe tot parcursul Jocului gazdele le repetă participanților că „șansele sunt egale”, realitatea este că acestea sunt mereu inegale. Aici mi se pare că este și mai evidentă observația vizavi de capitalism, unde ți se spune constant că „toți pornim cu șanse egale”, dar realitatea e că șansele unora sunt mai egale decât ale altora.
Chiar dacă toți participanții pleacă de la același start, bagajul lor social, intelectual, emoțional, ori pur și simplu fizicul, îi plasează ca fiind inegali în raport cu jocul. Cel mai clar este exemplul personajului pakistanez care a venit să muncească în Coreea de Sud și care n-a crescut cu jocurile copilăriei coreene, deci nu știe o parte din reguli. De altfel, el nici nu s-a jucat în copilărie, o tușă finuță tot despre „egalitatea” de șanse în viață.
De altfel, la un joc câștigă echipa care are alături amfitrionul (undercover). Unde e corectitudinea? Să țineți cont de aspectul ăsta când mai considerați că ați învins în capitalism: în echipă cu cine ați jucat?
- c. Tonuri de clasism
Tentația inițială este să crezi că Squid Game face un fel de misery porn al clasei de jos care e dispusă la orice pentru bani. Ai impresia că toți sunt talpă, needucați, delincvenți, analfabeți, „pierde vară” și eșuați social.
Dar ca și-n realitate vezi că participanții la Joc sunt din toate categoriile socio-economice. Ai și elită intelectuală, dar și fostă-elită economică. Ai de toți și de toate, semn că jocul capitalismului feroce e deschis oricui nu reușește să învingă.
- d. Micro-corupția tolerată
Serialul mai arată și faptul că angajații Jocului (practic mascații puși să omoare participanții care pică probele) sunt parte dintr-o economie informală: nu omoară toți participanții, ci îi țin în viață pe ascuns pe unii dintre ei pentru trafic de organe. Sistemul știe asta și tolerează acest aspect atâta timp cât nu e afectat jocul.
Asta arată faptul că sistemele opresive (toate, inclusiv neo/turbo/capitalismul) nu sunt deranjate de un anumit grad de corupție, atâta timp cât nu strică socotelile mari. De exemplu, dacă marii poluatori donează ocazional pentru copiii cu platfus li se iartă bubele. Dacă tac-tu a fost elită comunistă și ți-a făcut viitorul devalizând statul ție ți se iartă totul pentru că ești erou (pe banii altora).
Ciupeala e ok, poate chiar un debușeu pentru angajații care s-ar putea revolta din diverse motive. Lasă-i să-și facă bacșișul, măcar să tacă din gură, ba chiar să-i avem la mână. Sună familiar?
- e. Aspecte socio-economice
Revenind la motivele extrinseci care te-ar putea împinge la un Joc criminal, serialul subliniază două povești care nu merită considerate excepționale.
Avem personajul pakistanez, o imagine fidelă a muncitorului migrant în Coreea de Sud. Sistemul permiselor de muncă din Coreea de Sud e și el interesant, migranții având dreptul la doar trei ani de muncă, cu interdicția strictă de a-și schimba angajatorul în acest timp. Practic, ești blocat la cine te-a angajat inițial. Dacă ai venit pe vreo șpârlă (sau nu) din Pakistan să faci un ban cinstit în Coreea poți să te trezești că ești sclav și că nu poți schimba job-ul, ba chiar ești șantajat de angajator să lucrezi pe cât și cum îți dă. Personajul din serial chiar subliniază faptul că angajatorul nu l-a mai plătit de luni de zile și n-are ce să facă. Ori continuă să muncească (pe degeaba), ori se întoarce în Pakistan. Realitatea acestei situații este că mulți muncitori din țări sărace aleg să lucreze fără forme legale, tocmai pentru a evita această restricție. Dar dacă-s prinși…
Iar o altă poveste vorbește despre traficul de persoane din Coreea de Nord spre Coreea de Sud. Practic, mafia cărăușiei de a scoate oameni din Coreea de Nord. Unul dintre personaje pentru asta s-a băgat în joc. Și asta subliniază ce găsisem și în cartea „Coreea de Nord. Un stat-gherilă în transformare” de Philippe Pons, adică faptul că în Coreea comunistă există de mult timp o economie subterană care își vede de treabă pentru suma potrivită (scoate oameni, bagă stick-uri cu produse culturale capitaliste ș.a.m.d.). La ora actuală în Coreea de Nord există o variantă a Irinei Margareta Nistor.
- f. Libertatea alegerii
Chiar dacă în punctele de mai sus am vorbit despre „libertatea” alegerii pe care o fac participanții la joc (că singuri vor să participe), mai e un aspect al libertății care e superb ilustrat de serial: responsabilitatea contextului.
Mai exact, angajații de pe insula unde se desfășoară Jocurile.
Sper să nu greșesc, dar parcă Jean-Paul Sartre spunea că suntem responsabili pentru acțiunile noastre chiar și atunci când nu noi alegem ce să facem. Adică ești angajat la X companie și ți se cere să nasol. Tu n-ai vrea, dar ești obligat, ai copii de crescut, întreținere de plătit. Și poate că nu apeși tu pe trăgaci, nu omori tu direct. Ori o faci, dar dacă n-o făceai tu „o făcea altul”, știi ce zic? În cartea „Dirty work: Essential jobs and the Hidden Toll of Inequality in America”, de Eyal Press, avem trei exemple de oameni care ar putea și în același timp n-ar putea să refuze să facă un job cu consecințe oribile pentru ei și alții (precum pilot de dronă în armata americană). Uneori viața te împinge să faci rău cuiva de care, slavă zeului, nu ești prea atașat astfel încât să dormi cât-de-cât liniștit.
Asta (mai) subliniază serialul. Detașarea inuman-lucrativă a angajaților Squid Game, furnicuțele care fac totul să meargă fără să scrâșnească. Sunt ăia cu măști. Faptul că au chipul acoperit (și numere în loc de nume) este o superbă metaforă pentru muncitorii fără identitate, cei care prestează fără discernământ și afectivitate o muncă (mai mult sau mai puțin nocivă). Asta-i clar palmă dată corporatismului, dar fără team-building și „pizza Friday”. Ori, cine știe, n-am terminat serialul de văzut. Poate până la final toți angajații sunt duși la cinema, ori petrec un weekend la munte.
Revenind la Satre, el spunea că suntem responsabili pentru tot ce facem, atât alegerile făcute, cât și cele nefăcute, și implicit cum punem în practică ce ni se cere. Jur, Sartre era chitit să dea anxietate angajaților din companiile de tutun, alcool și pariuri.
…
În final.
Am lăsat ca ultimă idee un aspect care nu trebuie ignorat: cei care savurează Jocul. Bogații.
Sunt două filme care simt că pot funcționa (ori au funcționat) ca piloni pentru Squid Game: The Cube și A serbian film. În „The Cube” avem niște oameni închiși într-o închisoare cubică, forțați să colaboreze, ori să se saboteze. De ce sunt acolo? Se poate specula mult pe tema asta, dar e clar că cineva s-a distrat să-i pună acolo și să le testeze limitele fizice și psihice. „A serbian film” este un film profund deranjant pentru faptul că este grotesc de explicit, dar esența este că o elită financiară e dispusă să plătească oricât pentru a-și satisface și cele mai macabre parafilii.
Din păcate, aspectele subliniate în „Squid Game” și „A serbian film” nu sunt pur imaginative. Misha Glenny a cercetat și scris despre cum funcționează o parte ascunsă a acestei lumi („McMafia: A journey through the global criminal underworld”). Ar putea suna SF, exagerat, dar nu uitați de scandalul „Dubai Porta Potty”, în care influencerițe din toată lumea (inclusiv România) au fost plătite/traficate de ultra-bogați pentru petreceri sexuale la care trebuiau să facă orice. Orice. De altfel, recent am auzit o bârfă despre o influenceriță româncă pe val care e jucărie sexuală împreună cu mama ei pe la petreceri din Dubai. Una arată pe Instagram, alta ar face pentru bani. Mna, vorbește lumea…
Nu știm dacă există viață pe alte planete, bănuim, dar cu certitudine există o elită ultra-bogată care chiar face orice cu banii. Scandaluri precum Epstein sau Diddy pot sta sursă de inspirație pentru alte Squid Game-uri și filme sârbești.
De ce ar permite o astfel de elită să fie portretizată în seriale și alte producții culturale de masă? Bună întrebare. Cred că din narcisism. Ceva psihopatie. Le place să se vadă jucați, ironizați, imitați. Îi face să se simtă puternici, ar putea să inspire teamă, să facă plebea să se simtă mică și lipsită de putere, să le gonfleze imaginea, ori la capătul opus – să facă totul să pară o exagerare și să-i ajute să iasă din radar.
…
Mai sunt multe de zis, dar puteți completa la comentarii.
4 răspunsuri
Am pus pauză la lectură ca să fac câteva precizări despre Lacan: teza lui este că forța motrice a psihicului uman este Lipsa, dorința fiind doar o manifestare a lipsei — vezi Less than nothing, a lui Zizek; e același concept ca „-1”. Adică nu doar anumite topologii de oameni „suferă” de lipsă, ci cu toții, iar scopul terapiei este să ne pună în temă/acord cu propria dorință, să nu ne-o mai mascăm, să o înțelegem astfel încât să nu ne mai lăsăm controlați de gânduri refulate/reprimate.
La fel și cu conceptul de l’autre, care e fundamental pentru aparatul psihic, cum e anima și animus la Jung. Lacan spune că inconștientul e discursul Celuilalt, adică atât a unui Celuilalt extern, cât și a Celuilalt intern (care e același pentru Lacan).
Sper că am făcut lucrurile mai clare. Am apreciat glumele și încercarea de a vorbi pe înțelesul oricui, felicitări pentru tema aleasă și pentru interesul acordat! Bănuiesc că de acum o să citești numai Zizek, Zupancic și Mladen Dolar, deci ne vedem la conferințele câmpului Lacanian de la Timișoara :))
Mulțumesc pentru explicații. Mă apuc să citesc 😁
Salut! Foarte bun articolul. Lung si bun. As avea insa 2 obiectii, ce-i drept destul de subiective:
1. Referitor la final, daca imi permiti sa fiu un pic avocatul diavolului, consider ca bogatii nu sunt nici mai buni, nici mai rai decat restul, ci sunt varianta noastra mai…reala, sa zicem. Precum vorba aceea straveche si arhicunoscuta (sau care mi-a venit mie fix acum, nu asta conteaza), banul nu te schimba, ci doar arata cine esti cu adevarat. Am citit sinopsisul de la Serbian Film si mi-a amintit de 8MM (1999), unde vaduva unui bogat apeleaza la un Nicholas Cage detectiv pentru a afla daca snuff movie-ul gasit in seiful sotului sau, in care o tanara e ucisa cu bestialitate, e pe bune sau e doar un fake. Crezi ca daca, sa zicem, amarastenii care se cearta in tramvai de la efectiv nimic, ar ajunge miliardari peste noapte, ar fi mai buni? Cati dintre ei, daca ar ajunge la party in Dubai sau in studioul porno al unui dubios din LA ar spune „pas, nu vreau sa particip, mi se pare inuman ce se intampla aici, voi anunta autoritatile”. Sau ar actiona precum De Niro in Taxi Driver? Personal, nu am prea multa incredere in oameni si cred ca acestia vor fi in minoritate. Ok, un procent infim, totusi, ar plati sa vada copii eviscerati, dar niste femei in lesa pe la Diddy party tot ar plimba si ei, ca deh, se stie gradul de patriarhalism si misoginism al proletarului roman. Poate si un pic de vanatoare de animale tinute in conditii groaznice, poate si un pic de umilinta, fizica si verbala a „animatoarelor”? Chiar daca o doza mai mare sau mai mica de psihopatie poate ajuta in procesul de a deveni miliardar, nu e o conditie sine qua non. Cred ca procentul de psihopati e sensibil egal intre cei mai bogati si cei mai saraci 1% dintre pamanteni, diferenta e ca primii isi pot face „talentul” mai des si la alt nivel, iar ceilalti sunt prea ocupati cu supravietuirea.
2. In ceea ce priveste luptele in cusca, am facut ceva sport la viata mea, printre care si 3 ani de fotbal si 9 ani de arte martiale/sporturi de contact (karate si kickboxing). Si pot sa zic ca atmosfera de la sala era mult mai calda si friendly decat la echipa de fotbal, unde era concurenta pe post, reprosuri si injuraturi dupa meci, promovari in echipa pe baza a cat cotizau parintii sau ce statut aveau etc. Si despre astea vorbim la o echipa no-name de cartier, auzisem ca la echipele de copii de la cluburile mari (Rapid, Steaua, Dinamo, chiar si Sportul Studentesc) lucrurile erau si mai crancene. Pe partea cealalta, nu vreau sa idealizez anii petrecuti in dojo/sala de kickbox, mai nimereau cocalari si interlopi wannabe pe acolo, dar per total parca era o mai mare dorinta de a ne ajuta reciproc sa progresam iar de concurenta nu prea era vorba, eram acolo de toate varstele, de la 15-16 ani pana la 50+, putini ajungeau in competitii si, oricum, luptau impotriva celor de la alte sali. De altfel, atat sensei, cat si antrenorii de la sala ne indemnau ca, daca te nimereai la sparring cu unul mai slab sau mai putin experimentat, doar sa „punctezi” lovitura, fara a pune forta, in asa fel incat sa iti ajuti partenerul sa isi constientizeze greselile si sa isi imbunatateasca defensiva, altfel doar il invatai ca bataia doare si nimeni nu castiga nimic. De altfel, mie personal tot timpul mi-a placut sa cred ca genul asta de sport e despre depasirea fricii si a limitelor fizice si psihice, nu despre doborarea si nimicirea adversarului, de altfel, lucru surprins de seria de filme Rocky, cat si de continuarea sa din anii mai recenti, Creed. Deci, daca e sa compar, era un mediu mult mai „stangist” decat la echipa de fotbal. Acum, de ce se uita oamenii la sporturi de contact? Buna intrebare, nu m-am gandit niciodata la aspectul asta. Adica, eu stiu de ce ma uit, pur si simplu imi place spectacolul in sine, mai mult decat imi place hocheiul, de exemplu, dar mai putin decat imi place fotbalul. Asta ma face mai psihopat decat media, sau decat cei care prefera alt tip de divertisment? Nu stiu. Dar sincer nu cred. Iar in privinta celorlalti nu pot sa ma pronunt, dar cred ca destul de putini se uita pentru dorinta de a vedea sange si suferinta (de altfel, ca spectator nici nu prea apuci sa o vezi, durerile mari, daca vor fi, le simt sportivii la o ora-doua dupa meci). Nu consider ca un meci de box/kickbox/MMA poate fi considerat un Squid Game mult diluat si social acceptat. Pe langa regulament (sigur, putem dezbate daca regulamentul de MMA e un pic cam permisiv sau nu, au fost si inca sunt discutii pe tema asta, dar foarte importanta mi se pare gruparea pe categorii de greutate a sportivilor, apropo de egalitate/inegalitate de sansa) , cred ca e vorba de alte emotii la mijloc, cat si de mai multa empatie fata de cel invins.
Insa, repet, tot ceea ce am scris sunt consideratii pur personale.
1. Îmi e teamă că ai dreptate. E posibil ca sumele de bani vulgar de mari să ne vicieze spiritul într-un mod inimaginabil. Și da, nu m-am gândit, dar bogații din Squid Game sunt doar varianta bogată a participanților. Bine punctat; 2. Am făcut și eu câteva ore de sport de contact (efectiv câteva ore), și am sesizat mereu că antrenorii sunt foarte pacifiști. Dar când sporturile astea ajung să fie marketate la mase e pur și simplu arenă romană cu lei, elefanți și oameni care strigă „rupe-i m*ia!”. Deci e tot sete de sânge.