În filmul „Taximetriști” (pe care-l recomand) e o tensiune fină între două personaje. Pe scurt, un cuplu se întoarce în România dintr-o Străinătate unde părea că totul merge bine, pentru că mama unuia dintre ei a căzut la pat și avea nevoie de îngrijire. Boală care necesita îngrijire zilnică.
M-am gândit mult la subiectul ăsta pentru că am tot întâlnit români în situația de a avea grijă de un bătrân căzut la pat, iar tata avea o glumă recurentă în copilăria mea, jelind teatral: „oare o să vii în fiecare zi să-mi aduci o cană de apă când o să cad la pat?” Trebuie să-l cunoașteți ca să-i înțelegeți umorul.
Când m-am uitat prima dată la serialul Seinfeld, în copilărie, am crezut că părinții lui Seinfeld (personajul) sunt foarte bogați din moment ce-și permit să se retragă la bătrânețe într-un cartier-sat-pensiune din Florida, să-și consume pensia la soare, jucând golf și mergând la tot felul de serate cu alții de vârsta lor. Când am revăzut serialul mi-am dat seama că ai lui Seinfeld nu erau așa bogați. Niște middle classeri care au avut ceva bani puși deoparte și au dat orașul agitat pe căldură și relaxare. Apoi am văzut documentarul „The Bubble” care e fix despre subiectul acestei pensionări hedoniste la care aderă unii americani. Ok, documentarul are și alt subiect în focus, merită timpul vostru.
Care e situația?
Un procent (prea) mare din bătrânii români sunt foarte dărâmați din punct de vedere fizic. Muncă multă, sport puțin, alimentație aiurea și nesănătoasă, stres, sedentarism, vicii. Toate se întâlnesc în procente variabile în cei mai mulți români trecuți de 55-60 de ani. Au și pensii mici, dacă mai trebuia menționat.
Nici nu trebuie să faci cine știe ce analiză socială, pur și simplu te uiți la calupurile publicitare. Când ±40% din reclamele difuzate într-o zi sunt la medicamente și suplimente alimentare e clar că piața e uriașă. Altfel de ce s-ar bate companiile să le vândă bătrânilor pastile care-i fac să alerge ca la 20 de ani și să digere o masă de Crăciun în 10 minute?
Inevitabil, o parte dintre acești bătrâni vor ajunge la pat. Orașele, așa nesigure pentru copii și cei mai tineri, sunt o constantă „sală de forță” pentru cei bătrâni.
Ce se întâmplă din punctul ăsta, și foarte bine și subtil subliniat în „Taximetriști”, e că trebuie să intervină copiii. Ei sunt stâlpul, ori bastonul la bătrânețe.
De unde această orânduire?
E o treabă locală (zonală?). Copiii (în special mezinul) au grijă de părinți. Socoteala, așa cum (cred) că am văzut și-n cercetările lui Oișteanu, era simplă: frații mari pleacă de acasă, cel mai mic are datoria de a avea grijă de părinți cu mențiunea că lui îi rămâne casa bătrânească. Mai adăugăm la asta și gura-lumii („mai mare rușinea, n-au avut grijă de el/ea la bătrânețe. Hal de copii”) și rezultă un sistem de îngrijire a bătrânilor în interiorul familiei care dă rezultate parțiale (o să vedem și care e costul acestor rezultate), eliberând statul/instituții de efortul ăsta. E cam tot o formă de privatizare a unei nevoi sociale, doar că individul devine, pe persoană fizică, „azil de bătrâni”.
Practic, se poate visa la un model occidental, uman din multe puncte de vedere (dar lipsit de suflet din altele) pentru trăirea bătrâneții. Se poate duce o bătrânețe liniștită într-un spațiu dedicat și realizat special pentru oamenii care vor să fugă (ha!) de urbanul obositor și hiper-responsabilizarea urmașilor. Doar că:
- Ai presiunea interior-exterioară a cutumei
Ca bătrân trebuie să lupți cu sinele (și gura lumii) pentru faptul că n-au avut grijă copiii de tine. Ca urmaș trebuie să faci fix același lucru, ducând în cârcă rușinea că ți-ai dus părinții la „azil” sau „centru”, cuvinte care în accepțiunea populară sunt sinonime cu „abandon”.
Practic, indiferent de condiția medicală a bătrânului, urmașul are o obligație de sânge să îngrijească părintele. E o responsabilitate emoțională de nelepădat, chiar și în cazurile în care boala părintelui necesită o îngrijire specială. Iar dacă urmașii au bani de îngrijire specializată, tot e o rușine să „abandonezi” bătrânul într-un centru de profesioniști.
Aici intră și obligația familiei de a-i asigura bătrânului/muribundului faptul că își va da obștescul sfârșit între pereții casei în care a trăit. Altfel este rușine.
2. Incapacitatea statului
România stă între foarte prost și cât de cât la capitolul „Unde ne ducem bătrânii bolnavi să stea liniștiți și bine îngrijiți”. Există puține centre, cele care prezintă condiții bune sunt mult prea scumpe pentru cât își permit cei mai mulți, iar procesul de adaptare al bătrânului hiper-atașat de propria locuință este greoi, anevoios, absent. Dacă-i place bine, dacă nu… aia e. Oricum, din poze, multe arată ca niște spitale mai colorate și cu grădină. Nu-i chiar „casă”, e cămin studențesc cu moși și babe. Deci un eșec la capitolul „să te simți ca acasă”.
Unde mai pui că n-a existat niciodată o strategie pentru pensionari. Rolul lor a fost dintotdeauna (și încă este) de ajutoare pentru părinți în creșterea nepoților. General vorbind, românii când ies la pensie intră în câmpul muncii de bunici. Vacanțe, relaxare… burghezie.
„Și?”
Așa cum fiecare fabrică nou deschisă înseamnă locuri de muncă, dar și poluare, și relația dintre părinte și copil în care cel din urmă duce un rol de asistentă medicală are un cost și un beneficiu. Beneficiul e pur emoțional, un placebo social și familial precum puterea rugăciunii. Dacă tu crezi că face bine… face bine. Dar costul, așa cum e subliniat și-n „Taximetriști”, vine în dinamica de cuplu.
Da, sacrificiul e lăudabil, mai ales când ambii parteneri trag la aceeași căruță, dar așa cum au mai spus și alte minți luminate, copiii (în accepțiunea zilelor noastre) nu-s făcuți pentru a avea mână de lucru pe câmp și room-service la bătrânețe. Sunt, conform filozofiei îmbrățișate de mine, o manifestare tandru-egoistă-arogantă de promovare a unui fond genetic-social-educațional care să-și vadă de drum, interese și pasiuni după vârsta de 18 ani (conform înțelegerii că de la 18 ani ești matur). Orice responsabilizare a copilului în raport cu părinții trebuie să vină în urma unei negocieri serioase astfel încât urmașul să nu simtă/trăiască un regres social-financiar-emoțional pentru efortul depus.
Practic, cum ar spune tata „să nu fim o povară”. Tot o glumă.
Da, îngrijirea unui bătrân bolnav este solicitantă, atât individual cât și pentru dinamica de cuplu. Da, statul ar avea indivizi mai fericiți (și cupluri cu poate mai mult timp de făcut copii și mai dedicați creșterii acestora) dacă li s-ar lua de pe umeri îngrijirea unor bătrâni abandonați de stat. Da, „azilele”, „căminele” și „centrele” au nevoie de un upgrade și un PR bun, astfel încât să înțeleagă fiecare bătrân că n-a fost abandonat, că e într-un mediu în care se poate distra, nu mai are parte de griji cotidiene, e supravegheat de profesioniști (poftim, locuri de muncă!). Și da, în 2023+ copiii nu trebuie să mai trăiască cu gândul că sunt pe lume ca să-și ducă (de mână, metaforic vorbind) părinții la groapă.
Poate părea o viziune fără suflet, dar există un PTSD al relațiilor care au îngrijit bătrâni bolnavi, iar casele în care s-a trăit astfel au o ceață care dăinuie. Nu mai spun de locuințele din care proprietarul a plecat cum se pleacă „din casa în care a trăit”.
Concluzii?
Soluții pentru bătrânii de acum nu prea sunt. Adică nu sunt. Generațiile crescute în comunism și anii 90 vor avea probabil pensii prea mici pentru a-și putea asigura vreun lux Florida style la bătrânețe. Nu mai pun la socoteală potențiala criză odată pensionați decrețeii și ce se mai anunță prin 2030-2040. Nu-mi fac speranțe c-o să mă viziteze nepoții la terenul de golf.
Nu există un asemenea plan. Cel mai probabil privatul își va da seama în 10-15 ani că există un potențial și va ridica niște sate pentru bătrâni unde să poți juca un CS în rețea, să faci niște vlogging cu ceilalți prieteni și de unde să-ți începi cariera de podcaster.
Cel mai probabil, dacă o să prindă tipul acesta de mentalitate, o să vedem condiții de la decent în sus pentru cei care astăzi au meserii cu salarii mari, job-uri liberale, care după ce termină creditul la 55-60 de ani vor putea să-și achite o astfel de bătrânețe. Restul, vedem. Poate niște pachete, poate o tombolă, mai pe rit vechi, fiecare bătrân la casa lui și cu „îngrijitorii” lui.
Închei cu o altă glumă (neagră, e mult umor negru în familia mea) pe care tata o mai spune când vine în vizită: „am venit să mor la voi”. Mi se pare fascinant faptul că înțelege faptul că a muri în casa cuiva (mai ales a urmașilor) este un cadou nedorit.
Un răspuns
Recent, o cunostinta a iesit la pensie dupa o viata de munca, aproape 1300 lei pe card lunar. Poi ce poti face cu acesti bani? Daca acel batran va fi „cazut la pat” si va avea nevoie de o plasa de medicamente lunar, de unde bani? Trebuie sa ne gandim serios la viitor si sa investim in ceva parerea mea. Acea cunostinta are norocul sa aiba cateva parcele de teren si am sfatuit-o sa le vanda, sa cumpere un apartament si sa inceapa cu el „airbnb”. Cand nu va mai fi capabila il va inchiria pe perioada mai lunga iar in caz de o problema grava de sanatate, il va vinde.