În ciuda fizicului de halterofil am avut și eu parte de bullying în timpul școlii. Bine, eu am avut relativ puțin de suferit în comparație cu alții, dar mi-am luat porția de umilință, iar de multe episoade am scăpat doar prin fugă sau chiul.
Pentru cine e curios, tot la școală am descoperit că dacă ești slab și nu poți bate pe cineva poți să rezolvi unele conflicte cu umor. Poți să dai în bătăuși cu glume. Și apoi să fugi. Neapărat să fugi.
Mai târziu am aflat că poți să scapi și dacă te prefaci dezirabil. E greu, că te doare în coloană prefăcătoria, dar ajută. Încearcă asta la muncă.
Revenind la bully.
Mi-am amintit că pe vremea mea știa toată școala cine sunt bătăușii. Erau o gașcă. Mare parte din ei proveneau din familii la ușa cărora n-ai vrea să lași nici măcar un rahat învelit în ziar și aprins la vârf (e o farsă, n-am făcut asta…).
Bully-ul meu (pentru că atunci când ești elev îți este arondat unul, nu te chinuie toți decât dacă ești gay, rom sau „tupeist”) era bătut acasă ca hoții de cai. Ocazional venea la școală plin de vânătăi. Mai mereu aceste vânătăi se datorau căzutului pe scări, semn că era tare împiedicat. Ori se lovea de multe ori cu capul de pumnii tatălui său despre care toată lumea știa că e un bețiv scandalagiu.
Cică și mama lui era la fel de împiedicată.
Dacă e adevărat ce am citit după câțiva ani, eu pentru bully-ul meu eram o reinterpretare a relației lui cu tatăl. Tot ce e posibil. Cândva mi-a reproșat părintește, înainte să-mi dea un capac, că nu vreau să fiu și eu ca el și gașca lui și să umblu cu ei.
Mi se pare fascinant, dacă mă gândesc astăzi, că mulți profesori știau situația elevilor. Știau care părinții sunt mai „drastici” și care copii cad des pe scări. Cu toate astea nu-mi amintesc vreo schimbare notabilă. O intervenție cum îmi imaginez că se întâmplă în țările nordice. Totul se rezuma la câteva discuții sterile la dirigenție și amenințări cu sunat de părinți.
Probabil că și discuțiile cu părinții erau ineficiente. Și câte să faci din postura de profesor? Nu știu ce e în fișa postului și de unde începe pasiunea. Nu-s profesor, nu comentez.
Cu siguranță și astăzi se bat copiii la școală, ca și acasă, dar aflăm de asta când se lasă cu vreo comă, ori un traumatism nasol. Oricum, dacă am învățat ceva în toți anii ăștia e că pe bătăușii de la școală trebuie să-i cauți acasă. Acolo e problema. Altfel îi poți exmatricula din toate școlile.
Dacă te ajută cu ceva să știi că de bătăuși are grijă cineva. sau Cineva. Din ce am auzit/văzut, ăia din școala mea au ajuns în situații aproape stereotipice. Unii dintre ei îți răspund frumos când le ceri „una mare cu de toate”. Și probabil că încă se mai gândesc la tații lor când îți feliază carnea și o îndeasă cu forță în lipie. Probabil că cea mai mare bucurie e să-ți vadă sosul de roșii scurs pe buză. Le amintește de ceva…
