Un litoral cârpit din amintiri și impresii

A mai trecut un sezon estival, încheiat chiar furtunos (dacă ați văzut la știri). 

Dacă în anii trecuți n-am călcat pe litoralul românesc s-a văzut și-n faptul că n-am avut păreri, observații, am consumat doar ce mi-au servit alții din experiențele lor și din liniștea unor plaje mai mult sau mai puțin îndepărtate am zis un „aha” și mi-am văzut de treabă. 

Doar că anul ăsta am consumat litoral neaoș cât să-mi reconfirm faptul că la noi la mare trebuie să mergi doar pe banii altuia, ori pentru că te dau banii afară din casă și vrei să-ți reamintești ce mic e (de fapt) efortul de a te duce departe, la alții.

Pentru că a merge la mare nu implică doar să stai pe o plajă, să-ți bagi pedichiura într-o apă și să te bronzezi. La mare înseamnă vacanță de când ai ieșit pe ușa casei, implică un traseu, o experiență la care contribuie mii de oameni, de la ceilalți participanți la trafic până la patronul cazării și chelnerul care te servește.

Dar înainte să intrăm în fiecare aspect al litoralului românesc îți propun o întrebare: de ce merg românii pe litoralul românesc?

Stai 10-15 secunde să te gândești la asta.

Bun.

Mulțumesc. Și acum să abordăm lucrurile tehnico-tactic.

1. Drumul

Așa cum spuneam și mai sus, vacanța ta la mare începe de când ai plecat de acasă. Fie că pleci din București, Iași, ori Baia Mare, când te-ai urcat în mașină/tren/brișcă ai început vacanța.

Foarte des aud că România nu-și promovează litoralul cum trebuie. Eu simt că se produce o promovare a lui, în subteranele conspiraționiste ale turismului autohton: se promovează faptul că oricât de rău e la noi, măcar e accesibil. Aud cel mai des asta de la românii cu copil/copii. „Unde să mă duc cu copilul departe, cu mașina/avionul? Lasă, e plajă aici la noi”. Doar că dacă pui problema așa pare că faci un compromis, că renunți la multe altele care înseamnă vacanță la mare doar ca să-ți vezi plodul în nisip. Până la urmă îl poți așeza într-o lădiță de nisip lângă casă și să-i pui valuri în boxe, nu?

Știu părinți care și-au luat copiii, oricât de proaspăt născuți, în vacanțe cu avionul la mii de kilometri distanță. N-a murit nimeni. N-a dat la știri că a plâns un bebeluș în avion. N-a fost o criză existențială, cel mult un exercițiu de împachetare a celor necesare. Dar s-a putut. S-au dus unde au vrut, le-a plăcut, s-a întors toată familia fericită, mulțumiți de tot.

Am înțeles că pe litoralul românesc vin și români din Baia Mare/Satu Mare/Oradea ș.a.m.d.. Cu trenul sau cu mașina. De ce? Oradea – Mangalia înseamnă ± 11 ore de condus și cine știe cât cu trenul. Cum să crezi că asta e mai rentabil cost-confort-experiență când poți lua orice până la cel mai apropiat aeroport și să zbori către alte plaje? Sunt ferm convins că din zona de Nord-Vest a țării poți să găsești bilete de avion către destinații cu apă și plajă, iar în aproximativ 11 ore să ajungi foarte departe și la foarte bine/interesant. Poate chiar mai repede. 

În nici măcar un calcul nu-mi iese că merită să consumi +22 ore la volan/tren ca să vezi litoralul românesc (care, din nou, nu înseamnă doar apă și nisip, ci un cumul de aspecte). 

Cele de mai sus sunt valabile și pentru moldoveni (±9 ore de condus Suceava – Mangalia), olteni (±9 ore de condus Drobeta – Mangalia). Din nou, și dacă drumul până în Străinezia este cu 1-2-3 ore mai lung (că stat prin aeroport, până închiriezi mașină, până ajungi la cazare, până „maleta maleta” și drumul până la nisip), tot e ok. Ești în alt context, alt Instagram, alt status social, guști altceva. 

Din nou, toate cele de mai sus se aplică dacă ai înțeles că vrei să te bucuri de vacanță începând de la ușa casei, nu n-jpe ore mai târziu, după ce te-ai umplut de nervi. Dar e foarte greu să explici asta unora care nu se mai dezbracă de „plăcerea condusului”. Unde e plăcerea nu știu, dar eu nici n-am fetișuri psihotronice cu tabla cu roți.

Doar dacă ne raportăm la experiența Drumului, litoralul românesc este o opțiune doar dacă locuiești pe litoralul românesc. Că-i acolo, treci strada, oricât de aiurea poate să fie și trecerea aia de pietoni montată. Altfel trebuie (și se poate) să fie mai bine.

2. Arhitectura litorală

Să spunem că nu ți-a păsat de punctul de mai sus și te-ai încumetat să mergi la noi la mare. Ai condus din Iași, te-ai pus în tren în Timișoara etc. Ai ajuns deja rupt de oboseală și tracasat. Te-au enervat șoferii isterici (care s-au ceva pe plăcerea ta de a conduce și de a sta până la 10 ore concentrat la drum), trenul a fost așa cum ți l-au lăsat boomerii care au mers toată viața cu Nașul. Dar ești la mare.

Ai ajuns în arhitectura litoralului românesc. Ce vezi? Știi ce nu vezi? Nu vezi acel mare peisaj frumos pe care să-l cuprinzi într-o poză de Facebook. Știi când mergi în alte țări (nu toate, nu multe, dar destule și aproape, cât să confirme punctul 1) și-ți vine să faci o poză largă care să includă plaja, casele și hotelurile din apropierea, parcă toate gândite dintr-o poveste similară? E, la noi n-ai așa ceva. Pentru că orașele și satele litoralului românesc sunt după chipul și asemănarea cimitirelor. Ori cimitirele sunt precum satele (lumea academică încă dezbate unde a început haosul arhitectural). 

Fiecare a construit ce a vrut, cum a vrut. 

Sunt dispus să dau 2 lei oricui îmi trimite cel puțin cinci poze cu o stradă frumoasă de pe litoralul românesc, unde casele sunt frumoase de la un capăt la celălalt, unde se îmbină frumusețea cu logica arhitecturală. La naiba, dau chiar 10 lei pentru cine îmi dă două astfel de poze din abominații precum Costinești sau Eforie. 

Impresia generală este că litoralul românesc e un City Simulator jucat de un nevăzător. Și de ce să dăm mereu vina pe oficialitățile care n-au reglementat aspectul unei zone turistice? Nu ne place nouă să spunem că piața se autoreglează, că nu-i bine să-i îngrădești pe oameni cu legi și reguli că singurei își dau seama ce e bine și frumos și drept? Uite că ownerii litoralului românesc, de la mic la mare, nu s-au autoreglat, ba chiar s-au bătut în care își face cavoul turistic mai țipător și absurd. 

În exemplul de jos vezi ce vrei să vezi:

Poți să spui „uite un antreprenor care a încercat, s-a străduit să facă ceva”. Ori poți să zici „uite un om care n-a vorbit cu vecinii, nu s-a preocupat să aibă un trotuar decent în fața afacerii, căruia nu îi pasă dacă locația îi arată precum un carnaval aterizat într-o zonă de război”. Din nou, fiecare vede paharul în funcție de cât alcool a băut deja din el. Dacă te plimbi pe Google Maps pe litoralul românesc vezi sute de astfel de exemple. Am putea face o expoziție.

Și problema cu litoralul românesc e că e plin de astfel de specimene. Pur și simplu sunt njpe cazări care nu vor neam să se alinieze unui estetic comun. Proprietarul de hotel/pensiune de la Marea Neagră n-a vrut să se întâlnească la o cafea cu ceilalți de pe strada lui și să-și spună „bă, nu vreți să facem și noi ceva frumos, unitar, să cerem la comun chestii primarului, dar și noi să oferim un standard estetic?” 

Și nu, nu (mai) cred în „așa e românul, vrea să dea un tun, să-și scoată banii”. Cei mai mulți proprietari de cazări de la mare nu vor să dea tunuri. Vor afaceri. Dar nu știu. Pe scurt: n-au viziune de ansamblu. Ei văd la ei în curte. Doar atât. Că-s tineri, capitalism infantil, ei n-au standarde, clienții n-au pretenții și vice-versa.

Vă mai dau o poză:

Anul ăsta m-am plimbat pe strada asta. Și am surprins o fază: cineva din curtea din stânga arunca resturi de mâncare peste gard în șantierul de lângă. Practic, în șantierul din dreapta, fix lângă gard, se făcuse o grămăjoară de gunoi. Nu pot spune că patronul din dreapta arunca resturile, ori că-i vina lui că angajații leneși făceau asta (avem prezumția de nevinovăție în ambele cazuri), dar cum tu ca antreprenor să nu te preocupi că gard în gard cu afacerea ta e o groapă de gunoi (și implicit un șantier inestetic care pare că nu se mai termină)? Vezi, d-aia trebuie să-ți pese cum și cui se dau autorizații: dacă n-ai bani să-ți termini jucăria în 3-6-9 luni nu primești autorizație că afectezi business-urile din jur. Simplu. 

Așa cum spuneam și la început: când mergi la mare nu mergi doar pentru mare. Calculezi toate aspectele: drum, arhitectura locului, simbioza dintre business-uri și spațiul comun…

Nici măcar nu pot să mă laud că am fost în cele mai selecte locuri din Străinezia (ba chiar mi s-a povestit că unii au dat mii de euro la resort-uri exotice de peste mări și țări ca să vadă gunoi și mizerie după Resort, la săracii care-i serveau cu aplomb), dar aicișa, confortabil de aproape, e greu să găsești atâta haos colectiv.

Hai să vă mai dau una:

Ți-ai făcut Infinity Pool. Bravo. Frumos. Dar ea se termină în parcare! Tu stai pe marginea căzii și te uiți la mașini parcate și un trotuar infect. Iar de partea cealaltă, unde conceptul de infinity pool e că ea trebuie să bată spre zare, tu vezi:

Asta îți oferă un hotel care îți cere și până la 700 lei (ȘAPTE SUTE!) pe noapte. Și nu există „George, ce să facă hotelul dacă s-a construit aiurea în față?”. HoReCa e un business colectiv. Trebuie să te preocupe tot ce e în jurul afacerii tale.

Dar cum e să construiești camere cu „vedere” la șosea?

N-am nimic cu business-ul omului, dar cum să construiești cu „vedere” la o șosea super circulată și zgomotoasă? Și cum să ceri până la 800 lei/noapte în sezon pentru o astfel de cameră? (dacă greșesc cu această informație îmi cer scuze, de pe site-ul locației nu reiese care e prețul pentru apartamentele care dau spre mare și care dau spre depresie). Și cazarea asta are 4,8 pe Google. Ceea ce înseamnă că lipsa de standard e endemică și, spre norocul antreprenorului local, atâta timp cât te adresezi unui public fără standarde o să pari mereu de o calitate superioară. Plus că mulți sunt capabili să închidă ochii („am plaja aproape, dar n-o văd. Am plaja aproape dar n-o aud. Am plaja aproape, dar…”)

Și-n linie cu imaginea de mai sus sunt multe altele. Cum să nu se adune între ei toți ownerii, la una din multele terase kitchoase și (prea)zgomotoase și să zică „bă, hai măcar să cerem, ori să montăm noi un paravan anti-zgomot pentru săracii care ne-au rezervat camerele cu priveliște la DN”. 

Lor nu le pasă așa cum probabil nu le pasă nici turiștilor care zic „de ce să mă tracasez prin aeroporturi, să mă chinui cu engleza/spaniola/italiana/greaca mea de baltă când pot să merg aici la noi, țaca-paca pe A2 și văd marea”. Marea poți s-o vezi și-n poze. 

3. Prețurile

Indiscutabil, litoralul românesc e scump. E prea scump. Nejustificat de scump. Nu știu cât ar trebui să fie, dar dacă la bulgari mănânci mai bine (și-n destule locuri porții mai mari, dacă te procupă aspectul ăsta), la aproape 30-40% mai ieftin, e clar că ceva nu e ok.

Dacă la greci e cazarea de câteva ori mai frumoasă – pentru că arhitectură și spațiu comun – la același preț (ori uneori mai mic) comparativ cu litoralul nostru, e o altă dovadă că ceva nu iese. 

Dacă șezlongul e 5-6-7 euro la greci și la noi pleacă de la 12-14 euro ceva clar e greșit. 

Calitatea nu e superioară la noi și nu vreau să intru în discuții cu privire la aspectul ăsta. Nu cred că fructa de mare, la noi, e culeasă la minut și la alții e congelată.

Cred că intrăm iar pe teritoriul percepțiilor. Litoralul românesc are sorți de izbândă doar dacă luăm în considerare două percepții:

• Că ieși mai ieftin pentru că e aproape geografic și prețurile sunt într-o monedă pe care o cunoști foarte bine. Da, ți se pare absurd să dai 50 de lei pe o salată ordinară la o terasă ordinară pe o plajă autohtonă, dar e mult mai ok decât să dai 10 euro pe o salată în Străinezia;
• Ori percepția că lumea știe că ai cheltuit mult pe litoralul local ceea ce demonstrează că ai bani. Deci e mai degrabă vorba de o percepție a celorlalți vizavi de stilul tău de viață. De ce să mergi în vacanță „la ieftin” în Bulgaria, Grecia, Spania (unde grupul de referință n-are standarde), când poți arăta că ai cărămida-n buzunar și-ți permiți litoral românesc (o abordare vebleniană). Toți știu că avem litoral scump, deci ai fost la scump, deci ești bogat.

Dar pentru cei care nu trăiesc la limita percepției, în ultimii 10-15 ani nu mi-a ieșit niciodată o vacanță pe o plajă străină cu mult peste ce au cheltuit cei care au ales România. Îmi aduc aminte de un 1 Mai petrecut pe o insulă iberică unde pentru 10 zile am cheltuit cât o apropiată care a petrecut trei zile în Vama Veche. Pe foaie, cu transport, cazare și totul inclus, eram la egalitate. Dar ea era nostalgică să se-mbete ca-n liceu, eu eram în vacanță. Eu am dat 2.000 lei/10 zile pe apartament lângă ocean, ea a dat 2.400 lei/3 zile pe o debara cu duș deasupra WC-ului.

Ca o ultimă mențiune aici, anul acesta am descoperit un glamping la noi. Preț în afara sezonului: 250 lei/noapte. Corturi înghesuite, intimitate aproape inexistentă (contrar a ceea ce este glamping-ul), spațiul comun constituit din buruieni și 0 (zero!) umbră-copaci. Plaja din apropiere (pe care antreprenorii o subliniau subtil în promovarea locației) era închisă de oficialități pentru că era un pericol public (alunecări de teren), dar îți spuneau că poți să te fofilezi pe lângă gardul care spunea „Interzis!”, ca apoi să dai de un mal murdar și neîntreținut. 250 lei! Enorm. În sezon scorul urca la 600! Și lumea dă… Pentru că probabil 600 lei/noapte la noi sună mai ieftin decât glamping grecesc la 80-90 euro/noapte.

4. Personal

Sunt ferm convins că e pe măsura muncii și a salarizării. Nu am ce să le reproșez, mediul te transformă. Chelnerii o încasează într-un final pentru infrastructură deficitară, mâncare prea scumpă și proastă, atmosferă stresantă. Sunt la fel de sictiriți ca tine pentru că nici ei nu vor să fie acolo. Nimeni nu vrea să fie acolo. Poate tu.

5. Imersia

Sună pretențios, dar nu știam cum să numesc capitolul despre sentimentul pe care îl ai pe litoralul nostru. Și aici vreau foarte mult să mă leg de aspectele auditive.

E un episod foarte bun în podcastul Citizen (pe care vă încurajez să-l urmăriți) despre conceptul de „Străzi deschise”. Printre altele se vorbește foarte corect despre cum românii asociază distracția cu zgomotul. Dacă nu e ghelai înseamnă că nu e party. Petrecerile de copii din parcuri trebuie să fie gălăgioase ca să fie fun. 

La fel și litoralul românesc. Dacă nu duduie muzica nu e bine. Este foarte greu să găsești o plajă liniștită pentru că fiecare dugheană și-a pus muzica. Fiecare crede că rock-ul/rap-ul/house-ul lui merită să fie auzit de toată lumea. Știu oameni care în 7 zile de litoral românesc n-au auzit un val. Au fost la mare și n-au auzit marea de Kiss FM Top 40 și altele. 

Este aproape fascinantă lipsa de liniște. Ori conceptul de muzică în surdină. 

Ipoteza la care am ajuns cu soția este că societățile care se relaxează prin consum (cu toate simțurile) consideră că liniștea e semn de sărăcie. Să n-auzi un produs (muzical) pe fundal e semn de gol, penurie. Plus că a aprecia liniștea naturii e un acquired taste, ceva ce dezvolți. Dacă nu te-a învățat nimeni de bogăția sunetului de valuri o să crezi că timpul pe plajă e sinonim cu Mr. Saxobeat.

Și din păcate nu e ca și cum mori dacă-i lași pe oameni să-și asculte muzica pe plajă. Dar dacă stimulezi consumul în orice moment construiești stațiuni turistice de consum. Și litoralul românesc asta e (în concluzie): un spațiu turistic de consum. Ieși din cazare (unde ai consumat cazarea cu tot ce poate ea), mergi să mănânci, îți cumperi crănțănele de pe la buticuri, niște „suveniruri” care în esență sunt kitsch-uri, consumi plaja ca pe un produs și tot așa.

Toate zonele pietonale ale litoralului românesc sunt făcute să te invite la consum (mâncare, suveniruri-kitsch-uri, băutură). Nu sunt pentru a merge, nu au altă funcție. Mergi și consumi într-un perpetuum bâlci. În alte țări aleile pietonale sunt zone liniștite pe unde mergi să te uiți la clădiri frumoase, treci pe lângă o mână de restaurante, poate o cârciumă unde beau și localnici de zeci de ani pentru că nu s-a gentrificat totul, poate ai și un anticariat, ori o librărie. Nu duduie, nu-i strident, nu caută să-ți pescuiască cineva copilul cu o plasă de jucării idioate, ori pulometre. Din nou, nu-i perfect nici la alții și nici nu vreau să spun asta, dar ai mai multe opțiuni dintr-o plajă variată de moduri de a petrece vacanța la mare.

Din acest motiv, acela că românul „consumă” litoralul, cred că avem și cei mai mulți morți prin înecare. Că te-ai dus la mare să consumi marea indiferent. Nu-ți pasă că-s valuri sau curenți. Tu ai dat bani să-ți consumi vacanța, să stai în apă. Suntem totuși țara în care oamenii mor înecați și la Zilele Orașului, basculând până la sufocare mici și cârnați.

Concluzie?

Mai sunt multe de zis, dar trebuie s-o închei cumva. 

Cred că cine consumă litoral românesc de masă e la intersecția dintre <Percepție eronată despre drumul în străinătate><Lipsă de standarde cu privire la ce este o vacanță><Frică de străin și necunoscut><Nostalgicii>. Ăsta e targetul antreprenorului român care vinde cu 800 lei/noapte cazare la mare, cu vedere la șosea. Pe ăștia trebuie să-i țină constant în frica faptului că străinii îți scuipă-n mâncare că ești român, că ești prea prost s-o zbanghești în engleză când ceri cartofi prăjiți, că oricum 50 de lei e mai ieftin ca 10 euro și că ești mai aproape de casă la 11 ore de condus decât la 2-3 ore de zburat cu avionul. 

Dar totuși, ulciorul nu merge de multe ori la Marea Neagră. Precum picătura chinezească, consumatorul român începe să afle și să dezvolte gusturi. Înțelege anormalul. Aude povești și începe să meargă la sigur în județele românești din Bulgaria, Grecia, Italia sau Spania. Și înțelege că ani de zile și-a luat țeapă și că nu e normal să ajungi nervos în vacanță, să vezi mărăcini din cameră, să-ți cânte cea mai proastă muzică pe plajă și adaosul din restaurant să fie o glumă. 

Evident, îi mai ai și pe cei care consumă litoralul ca nostalgie. Vamaioții sunt cei mai bolnavi de nostalgie, cei mai mulți neînțelegând nici până azi că localnicii din Vama Veche nu și-au dorit niciodată să trăiască într-un El Dorado de alcoolici gălăgioși, că ei voiau să rămână satul pescăresc (cel mult), dar dacă nu s-a putut așa au preferat să facă și ei un ban civilizat cu turiști mai spilcuiți. Acum că unora le put banii pițipoancelor în detrimentul roacărițelor e altă discuție, dar la final au vrut sigur străzi asfaltate și ce mai are de oferit modernitatea, nicidecum un anarho-primitivism în care corporatiștii să evadeze trei luni pe an, vomând lângă garduri și micționând prin grădini.

Și să nu uit. Un alt aspect definitoriu pentru litoralul românesc, și poate cel mai important ca să-i înțelegem nimicnicia: modul în care se comportă cu localnicii. Litoralul românesc e mort și trist când nu e sezon. Abia ai ceva de făcut în sezon (altceva în afară de plajă și consumat), dar altfel e trist. Evenimente culturale puține și cu iz de „vine circul în oraș!”. Orașele revin la un gri spiritual care arată că ele nu sunt gândite să fie pentru oameni, ci pentru turiști. Sunt ca niște machete montate pentru un carnaval anual care țin trei luni. Altfel e nimic. Îmi povesteau tineri din Mangalia că iarna e „nimic”. Un „nimic” apăsător. 

Și îmi pare rău dacă am jignit mâna aia de business-uri de bun simț și frumoase de pe litoral, dar nu e vorba de voi: e vorba de context. Cu o floare nu se face primăvară, cu o cazare frumoasă nu se face un cartier drăguț, cu o terasă drăguță nu se face o plajă acceptabilă. Și îmi pare rău că în continuare mulți români se pedepsesc mergând în condiții jalnice pentru „a vedea” marea. Practic întrețin acele condiții prin simpla lor prezență. 

Hai să vedem partea plină a paharului: poate că recentele furtuni sunt un semn divin că doar așa se mai poate repara ceva (umor negru). Cu toate că litoralul nostru este atât de prost dezvoltat încât schimbările climatice care vin îl vor face chiar periculos. Riști pe banii tăi. După recenta furtună uriașă de pe litoral, cei de la hotelul Union din Eforie n-au avut apă ore întregi. De ce? Un turist își parcase mașina peste trapa care duce la stația de [ceva tehnic, nu mă pricep] cu apa potabilă a hotelului. Calamitățile naturale sunt inevitabile, dar prostia e doar prostie.

Și o să rămân mereu cu amintirea că o gravidă n-a putut să folosească o toaletă publică pentru că-n loc de 3 lei, cât era intrarea, a avut doar 2. 

Fiți deștepți și confortabili pe banii voștri. Nu vă stricați verile în locuri făcute din ce și-au imaginat antreprenorii că înseamnă o stațiune, ori ce au cârpit din vacanțele lor în străinătate. Se poate mai bine.

Vacanță frumoasă în 2025.