Înainte să arunc pe aici niște gânduri este Obligatoriu (cu O mare) să las niște mențiuni de început.
Ce urmează să citești e posibil să fie inconfortabil în funcție de intensitatea valorilor personale. Dacă nu mă cunoști (și n-ai mai citit nimic scris de mine) e posibil să cazi în capcana unor interpretări eronate, să crezi că scuz/justific vreun comportament reprobabil. Nu-i condamnabil să mă citești într-o notă greșită, dar e penibil să nu înțelegi că nu sunt suma interpretărilor tale negative despre persoana mea. Nu mă apuc de cele ce urmează ca să scuz pe cineva, dar dacă din ceea ce citesc și observ pot ajuta în construirea unor perspective mai sincere despre anumite perioade istorice înseamnă că mi-a reușit (și că nu m-am documentat aiurea).
Dacă în această perioadă, în care fanii lui Peterson&Tate sunt pe val, ți se pare că cele de mai jos sunt în asentiment cu ei… doar ți se pare. Poate frazez nefericit pe undeva, poate citești pe un ton vindicativ, dar n-are a face. Și dacă ești dintre evangheliștii lui Peterson&Tate și ți se pare că ce urmează justifică în vreun fel un tipar de comportament… doar ți se pare. Mergi la concluzii ca să te convingi că n-am nimic în comun cu filozofia voastră de viață.
Ce urmează să citești:
- Context & Tataie
- Feminismul și anti-războiul
- Concluzie
- Context & Tataie
Până să vină comuniștii la putere și să alfabetizeze românul mutat (cu forța) la bloc situația era mega-tragică. Știu că-n legendele individuale e plin de bunici „inteligenți”, dar cei mai mulți din voi sper că găsiți puterea să recunoașteți că nu știau carte, n-aveau darul gândirii critice și mai degrabă făceau drumeții spre Maglavit decât spre bibliotecă.
Analfabetismul și dezinformarea fac casă bună. Analfabeții sunt ușor de manipulat, realmente pioni de puși pe hartă.
Tataie, generic, a luptat pentru cine la trimis să lupte. N-a stat el să rumege de ce întoarce arma, de ce trage-ntr-un străin și apoi se aliază cu el ca să tragă-n aliatul de ieri, de ce mărșăluiesc hăis și apoi cea. Tataie avea o mână de clase (dacă le avea și pe alea că a tras bățul lung la loteria „Pe care dintre cei n-jpe frați îl dăm la școală?”). Tataia avea idei fixe, împământenite bine de liderii politici care dominau discursul public și care se prindeau ca cimentul de fondul socio-cultural (liantul fiind și biserica).
Tataie știa că-i bărbătește să mori pentru țară, pentru religie, pentru lider, pentru familie. Dacă-l trăznea vreun gând altu-felu își lua imediat scatoalce. Societatea îi spunea că-i fătălău, preoții că Dumnezeu e dezamăgit, liderul politici îl condamna și femeia se rușina cu el. Dacă n-avea femeie slabe șanse să se lege la cap vreuna cu el, că doar nu-ți iei un laș?
Tataie, pe front, a văzut nasoale. S-a întors de acolo alt bărbat. Ce zic eu „bărbat”? S-a întors alt om.
Nici nu știu dacă a plecat acolo ca alții, care au zis că n-o să fie așa rău pe front, puțină caterincă împreună cu gașca, omori un inamic (dar cine judecă la 1900 actul crimei ca acum?), poate și un bănuț făcut și se întorc acasă cât de repede. C-o să fie cum începe cartea „Pe frontul de vest nimic nou” (Erich Maria Remarque). Hai bă pe front, e mișto! Hai să distrugem inamicul! Ce poate să fie mai grozav?! Alții, precum în serialul „Bands of Brothers” și-au zis că n-are cum să fie rău, nemții-s slabi, ei sunt americani, toate bune și frumoase, fac și un ban, țaca-paca.
Socoteala din propaganda casnică pro-război nu se potrivește cu aia de pe front. Mai ales că-n cazul celor două războaie mondiale s-au rescris legile de conflict. S-a dat cu totul în oameni. Cum bine sublinia Dan Carlin în „Blueprint for Armageddon” (seria de podcasturi Hardcore History), francezii au intrat în Primul Război Mondial cu mănuși albe, pene la cască și atitudine de defilare de modă. Nemții, serioși, s-au prezentat la conflict cu țoale brici, să bage frica-n tine de la paradă. Poate că Armata Modei a învins pentru francezi.
Românii? Noi știm (și ne mândrim) că am luptat în izmene. Ne-am împăcat cu gândul istoric că am luptat onorabil în budigăi. În poze par fercheși, dar nu uitați că și pozele alea cu regalitatea lângă ostași aveau un scop. Presa de atunci era ca aia de azi. Arăta ce trebuie. Nu dă așa bine să-l pui pe lider, falnic și curățel, lângă ostașii rupți în fund care se îmbracă în ideal.
La final de Al Doilea Război Mondial autorul rus Lev Kopelev atrăgea atenția că-n țară se întorc, victorioși, „acei soldați care au stat la rând pentru a viola, care au batjocorit fetițe și au omorât femei în vârstă”. „Se vor întoarce în orașele noastre mii și mii de potențiali criminali, de două ori mai periculoși”. Kopelev se referea doar la ăia care au fost capul răutăților, dar n-a zis nimic de soldații-spectatori la orori. Ăia cu insomnii, coșmaruri, răni fizice și psihice. Înnebuniți de tot. Încă nu se „inventase” PTSD ca să se discute cu omul întors de pe front despre ce simte când aude petarde de Revelion.
Cert e că-n două serii, într-un singur secol, niște mulți bărbați s-au întors de pe front unde au experimentat ce nici nu și-au imaginat acasă despre război. Că acasă războiul e zugrăvit mișto, lauri, vrăjeală. E plină literatura și realitatea de eroi de război de care atârnă bani, glorie și femei.
Și eu am început discuția despre Tataie, ai noștri – românași, preponderant analfabeți. Dacă vă aruncați ochii prin „The old lie. The Great War and the Public School Ethos” (Peter Parker) o să vedeți ce țuț au fost britanicii pe propagandă pro-război și cum au reușit să vrăjească o generație că e cool să mori pe front, tineri care știau o latină, greacă veche, niște literature grea și scriau poezii în tranșee. Dacă-i crești carne de tun se duc în fața gloanțelor cu zâmbetul pe buze.
Ce au știut englezii foarte bine a fost să facă asocieri. Că dacă-i înveți cu mitologie greacă și eroi care se sacrifică îi poți manipula mai ușor să fie în prima linie. Glorifici sacrificial. Le dai cu statui, cu „glorie eternă”, cu „voi puneți bazele societății de mâine”. Faci și niște influenkăreală cu poeți și scriitori care prezintă frumusețile războiului și ți-ai asigurat niște zeci de mii de tineri entuziasmați. Cine nu se bagă-i fătălău și nu știe ce pierde.
Problema la englezi a fost că e un handicap să trimiți, totuși, așa mulți soldați școliți pe câmp. Că unii dintre ei clachează, nu mai înghit fardarea patriotică a morții și scriu despre cât de inutil, crud și jegos e războiul. Despre cum nu înțeleg/nu știu în cine și de ce trag. De la ce s-au luat? Asta-i literatura aia grea care întoarce puțin stomacul pe dos, dar prezintă războiul pentru ceea ce e. Brusc, soldatul alfabetizat nu mai spune că obuzele cad „precum petalele de trandafir sub roua gingașă a dimineții, în gingașul sunet de apărare al virginității materne pentru care merită să mori”, ci „e un vuiet continuu care spulberă pământul și împrăștie bucăți din oameni. Dragă mamă, chiar acum stau într-un șanț, între 3 camarazi împărțiți în 18 bucăți.”
Din păcate, soldatul român din cele două războaie mondiale n-a fost prea educat, așa că astăzi nu ne putem delecta cu senzațional de multe observații sincere din teren. Dar ne putem imagina. Cert e că discursul de tipul „au luptat ca tu azi să te bucuri de X” e frecție. Tataie avea niște valori la 1900 care n-au nici măcar o treabă cu zilele noastre. De fapt, Tataie era depășit la 1920 de ce urma să vină în 1930, iar anii 40 l-au pus în fund. Cred că n-a mai înțeles nimic, dar mai ales de ce unii din Moldova încă voiau separarea de Țara Românească (destrămarea regățeniei) și nici de ce ardelenii sunt așa diferiți și vor metrou înainte să facă la București. Am dubii că-și mai rupea oasele, dacă putea să refuze, pentru libertatea de a face TikTok și a nu lucra câmpul pentru că Netflix&chill.
Și dacă trăiți cu impresia că acele opinii anti-război de la firul ierbii nu există pentru că, în esență, a fost mișto pe front, nu uitați de efectul ăla psihologic când îți iei țeapă și nu poți accepta că ai luat țeapă așa că vezi doar partea plină a paharului, cu toate că paharul a fost spart de un glonț care ți-a omorât cel mai bun prieten la 2 minute după ce ai ajuns pe front.
Întors de pe front, Remarque (ăla cu „Pe frontul de vest nimic nou”) zicea că numai femeile puteau reface sănătatea psihică a bărbaților, dar n-au vrut. Că erau sătule de ei, că erau niște învinși, că erau papă-lapte, că și-au dat seama că puteau și fără ei (doar intraseră în câmpul muncii să susțină războiul și casa golită de provider), că erau sălbăticiți de război șamd. Asta la câteva luni după ce și ele, voit ori dirijate de propaganda (nu știm, ce a fost înainte? Propaganda pro-război sau umectarea pe fondul smardoielii între bărbați?), au pus osul la „bă băieți, mai luptăm și noi pentru țara mamă?”
Cert e că indiferent de meridian, până foarte de curând, niște mii de bărbați s-au dus să-și dea cu bombardeaua în niște conflicte care au reconfigurat mintea umană (ca intensitate și nivel de sângerete). Cum au ajuns bărbații ăștia mulți și (ne)educați să-și dea mare omor? Multă propagandă, mult discurs anti-ceilalți, dar și multă (senzațional de multă) stigmă. Să nu lupți, ca bărbat… sinucidere socială. Cine dracu’ te mai lua?
Eu nu vreau s-o spun, ca să nu fiu Căpitanul Evident, dar cam care credeți că e rezultatul pe termen scurt, mediu și lung dacă trimiți mii și mii de bărbați să fie animale într-un ring, doar prin animalitate demonstrându-și fidelitatea pentru țară, lider și femeie?
Mai ales în contextul zilelor noastre când știm atâtea despre PTSD, traumă, cum își dă ea mâna cu lipsa educației. Eu știu că Tataie n-a fost soțul perfect. Dar Tataie a avut creierii terci de la bombardamente pe care trebuia să le înghită ca să fie bărbat în ochii tuturor.
Era bețiv, dar eu știu ce voia să stingă?
2. Feminismul anti-război
Pornind de la cele de mai sus, mi se pare de bun simț ca orice mișcare feministă, indiferent de val, să fie anti-război. De asemenea, a avea femei în armată mi se pare culmea ironiei. E ca și cum (orice individ A care urăște X, dar se raliază cu Y care e frate cu X).
Războiul este fundamental pentru cimentarea unor comportamente deviante. Nu există război pentru pace. Nu suntem așa preciși cu gloanțele.
Războiul, chit că-i fizic sau cybernetic, provoacă o suferință cuiva care nu îmbracă uniforma. Și cum cele mai multe țări (dacă nu toate) au femeile cu cel puțin o miime de șansă mai dezavantajate decât bărbații rezultă că un conflict provoacă și mai multă suferință femeilor. Așa că o femeie care contribuie activ la o structură militară este antiteza feminismului.
Iar o feministă-naționalistă e o glumă. O feministă-naționalistă în armată e gluma aia mortală din sketch-urile Monty Python.
De asemenea, feminismul ar trebuie să recunoască efectele războiului asupra psihicului uman, din ambele perspective. Și din nou, asta nu-i o apologie a celor mai odioși bărbați care au fost pe front. Vorbim de Tataie ăla care și-a băut mințile după război, care n-a făcut parenting modern, care și-a crescut băieții în masculinitatea toxică care pe el l-a făcut „vrednic soldat”. Vorbim de moștenirea unui episod care te schimbă. Te face „bărbat”. Nu ziceau bunicile să faci armata ca să devii „bărbat”? Iote bărbatul. Mamaie, s-a întors bărbatul acasă.
Tataie nu trebuie iertat, dar nițică înțelegere de context ar face bine.
3. Concluzie
Războiul e rău, războiul are repercusiuni pe termen lung și Tataie n-a lăsat sapa ca să tragă cu pușca de capul lui. Așa a zis lumea că trebuie și când s-a întors acasă, întreg sau nu, i s-a zis să fie băiat bun și sănătos la cap.
Mai pardon.
Să curgă cu „da, dar…”.
…
La final vă las cu o bucată din „Scandalul” de Shusaku Endo:
„Și eu, dacă aș fi fost un bărbat trimis la război, ca el, aș fi făcut probabil același lucru. Iar apoi aș fi continuat să trăiesc la fel ca el, prefăcându-mă în fața celorlalți că nu s-a întâmplat nimic.”
