N-am mai ieșit la proteste. Nu cred c-o să mai fac asta o perioadă. Și nici nu mai am chef să scriu despre politică și politicieni. Cel puțin nu la fel de des, nu așa înrăit. Poate se schimbă lucrurile în preajma alegerilor, dar acum am obosit.
De ce?
N-are a face cu faptul că PSD-ul este încă la putere, că opoziția e praf, ori că postacii social-democrați sunt călare pe situație și închid conturi de Facebook pe bandă rulantă.
Și nu mă mai enervează nici măcar faptul că oamenii se ambiționeze să țipe la clădiri goale cărora doar noi le mai dăm un sens și un scop.
De la ce se trage lehamitea?
Pe strada pe care lucrez e un stâlp de circulație. În dreptul unei treceri pentru pietoni. De mai bine de un an stâlpul de metal e îndoit la 45o. L-a lovit ceva (presupun că o mașină) și stă aplecat așteptând „fatala” care să-l răpună.
Trec în fiecare zi pe lângă el. Eu și mulți alții. Într-un an sunt sigur că măcar un reprezentant al acestui minunat stat a trecut pe lângă stâlpul ăsta. Dacă nu vreun ales, măcar un cineva care să poată spune o vorbă undeva să schimbe indicatorul. Un angajat de la direcția „Stâlpi de Treceri de Pietoni”.
Dar nimic.
Pe aceeași stradă, în dreptul unei biserici pe trotuar, sunt cioburi. Mici cioburi verzi. Alea au doi ani. Nu exagerez. Acum doi ani am trecut pe lângă ele, mergeam la un interviu în zonă. Le-am ținut minte (nu știu de ce). Acum le văd în fiecare zi. Nimeni nu s-a obosit să le strângă. Nimeni dintre cei plătiți s-o facă, ca să nu-mi aud „Bonea, de ce nu strângi tu?”.
Și până la urmă, de ce nu strâng eu cioburile? De ce nu repar eu stâlpul? De ce nu astup gropile? De ce nu strâng gunoaiele altora? De ce nu fac autostradă?
