Acum vreo trei săptămâni vă promiteam în textul ăsta că în 2-3 zile revin cu partea a doua a disecției vieții de tată, despre dacă e (sau nu) profitabil să faci un copil. Părinții ar înțelege discrepanța dintre promisiune și livrare, timpul devenind o chestie fluidă și imprevizibilă când ai un bebeluș. Poate se putea mai repede, dar niște dinți de lapte și-au cerut ofrandele: timpul, energia, starea de spirit. Mă rog, mai mult timp să rumeg la ce am de spus.
Pentru cine a venit mai târziu la petrecerea asta cu Robby Bubble și mâncare morfloșită între degețele și apoi aruncată pe jos (și n-a avut răbdare să citească prima parte) vreau să fie clar – din nou – că mă bucură teribil tot ce experimentez din poziția de tată și să schimb scutece e cu mult mai mișto comparativ cu alte lucruri pe care le-am făcut în viață (a.k.a. carieră). Dar așa cum spuneam și-n textul precedent – și o să continui și în ăsta – societatea și modul în care e construită mă forțează pe mine și mulți alții să nu fim cea mai bună variantă a noastră ca tați și soți. Evident, aceeași durere o resimt și mamele/soțiile, dar cum chinul lor e verbalizat de zeci de ani (și ignorat de tot atâția), m-am gândit să dau o voce și suferinței masculine.
Mi se pare că tații nu se plâng destul. De ce nu o fac?
Zilele trecute m-am întâlnit cu Doru Șupeală la un eveniment și voiam să-i spun ceva despre proiectului lui cu #LegeaBurnout-ului. De curând am scris și eu despre o serie de situații în care am fost la limita burnout-ului, dar în textul ăla n-am spus o treabă descoperită recent: există și situații când oamenii se auto-consumă pentru că așa sunt învățați s-o facă.
De exemplu, recent am ajuns în burnout pentru că m-am dus singur acolo (nu angajatorul/colaboratorii). Eu am crescut cu imaginea că bărbatul trebuie să se sacrifice. Total dacă se poate. Narativul general este că bărbatul trebuie să moară pentru ceea ce îl face bărbat. Practică nesustenabilă și aberantă în marea schemă a lucrurilor și neconformă cu o bună strategie pe termen mediu și lung (perspectivă pe care blue collarșii nu o au pentru că predominant sunt crescuți cu short term gratification – în ciuda a ceea ce ați crede despre mine, eu am un suflet de blue collar și sunt mândru de el).
Așa că burnout-ul meu recent avea o simplă cauză: percepția despre ce trebuie să facă și cum să se consume un bărbat. M-am consumat pentru că așa e corect și bărbătește.
Tații care nu se plâng știu că nu e bărbătește să te plângi. Ești un eșuat (Andrew Tate&apostolii săi ar avea alți termeni) dacă nu îți „depășești condiția” și nu reușești indiferent de piedici. Ceea ce e analfabet din motive pe care nu mai pierd timpul să le enumăr.
Bărbații care nu se plâng (nu critică status quo-ul) contribuie la falsa percepție că mamele se plâng degeaba, că parentalitatea nu-i grea, că societatea e exact cum trebuie. Poate că lucrurile se vor schimba cu adevărat când ambele voci implicate în creșterea unei alocații vor spune că „bă, da chiar așa?! Muncim singuri pentru binele comun?!”.
Bine, cunoscând discursul mamelor („să fii mamă e cel mai greu job”) îmi dau seama unde au greșit.
Au poziționat maternitatea ca pe un job, probabil dorind să realizeze o paralelă cu bărbații care mergeau la job în timp ce ele stăteau acasă (ceea ce e greșit din nou, femeile având și job – câmp, fabrică ș.a.m.d. + job casnic) Deci era extra-job. Dar au lăsat de la ele și au zis „voi munciți în fabrică, noi acasă”. Sanchi! Dar greșit. NU există job mai greu comparativ cu misiunea de a crește un om. Poate doar dacă ești părinte și munca ta implică să crești și copiii altora. Dar altfel, nimic nu se compară. Cred că „meseria” de mamă trebuia să fie poziționată mult peste orice job bărbătesc, iar frustrarea efortului masculin în fabrici, uzine și pe câmp trebuia redirecționată spre sursa problemei, adică lipsa unor venituri suficiente, condiții de viață mizere etc., aspecte pe care o să le detaliez mai jos (fiind încă de actualitate într-o mare parte din societate).
Tatăl blue collar român din filmele scandinave nu există
Cu cât sunt mai tată cu atât aflu, văd și întâlnesc cazuri de tătici neconformi doleanțelor moderne. Tați care-s mai degrabă neadaptați cerințelor actuale, nicidecum că aleg deliberat să fie paraleli cu misiunea de tată. Sunt sigur că am mai spus asta și cu alte ocazii, sunt dintre aceia care cred că în multe privințe contextul/mediul ne forțează să fim și să acționăm într-un anumit registru. Liberul arbitru e constrâns până devine doar un răspuns aproape firesc la o mână rigidă de opțiuni.
Nu omit faptul că există și patologie, oameni cu probleme, bestii cu chip de om, dar cred că vorbim de un număr mic, majoritatea celor care eșuează având oareșce scuze. Știu că unora nu le convine să audă că oamenii care greșesc au scuze, dar…
Tații blue collar pe care îi văd/cunosc/descopăr nu sunt tații ideali la care visează și aspiră lumea, tații despre care începem să aflăm că pot ajuta la o creștere mai armonioasă și frumoasă a copiilor. În ciuda faptului că unele mame blue collar au descoperit că se poate mai bine (au deschidere la informații noi, flexibilitate mentală la noi metodologii), realitatea socio-economică în care se scaldă o parte a partenerilor nu funcționează precum socoteala aspirațională. E drăguț că aflăm și dorim o familie 100% implicată, ba chiar vedem exemple (în afara bulei), dar suntem în contextul în care o mare parte a a joburilor blue collar nu pot susține o familie, ce să mai vorbesc de a susține și luxul unui parenting ca la manual.
Tații blue collar care nu sunt pe nou („nU vOr Să Se AdApTeZe Și Să ÎnVeȚe”) au job-uri rutiniere, obositoare psihic și (mai ales) fizic, câștigă insuficient pentru nevoile de bază și nevoile aspiraționale, și nu își verbalizează frustrările și nevoile pentru că nu e bărbătește să o faci. Ceea ce înseamnă că se adâncesc în propria mediocritate și inevitabil ajung să refuleze în aspecte care umplu paharul insatisfacției.
Spus și mai tranșant, e lumea plină de bărbați care nu își permit (financiar) luxul de a a-și da upgrade la aptitudinile paterne pentru că au locuri de muncă epuizante, frustrante și insuficiente. Iar încurajările de tipul „să tragă mai tare/mai deștept” sunt pur și simplu mitocănie neoliberală.
Poziția familiei
Era un tătic de curând în parc, om al muncii blue collar (cârcă modernă), și se fâstâcea în a spune că dacă dau Ăștia drumul la căldură mai devreme e mâncat pentru că nu-și permit facturi mai mari. S-a simțit confortabil să spună asta de față cu alți tați (lăudabilă intimitatea între bărbați). Mi s-a strepezit carnea pe mine auzind că sunt familii cu două venituri + o alocație și nu pot sta liniștiți când intră căldura în calorifer. Omul era vizibil stresat și nu deborda de vreun consum ostentativ să zici „vinde, dom’le ceasul ăla scump de la mână și nu te mai plânge că n-ai de căldură”. E un Gigel ca muuuuulți alții care trăiesc într-un limbo financiar.
Când spun că societatea modernă face parentalitatea aproape imposibilă mă refer în mod special la aceste aspecte și această bulă.
Societatea are nevoie de indivizi noi (că doar nu le face AI-ul pe toate?!), dar în același timp nu vrea și nu își permite indivizi care pierd timpul să crească indivizi. Că sucombează sistemul dacă am pune pauză să creștem oameni mișto, decenți, care nu vor să polueze și să urască. Cam ce spuneam și acum ceva timp când mă refeream la faptul că în capitalism nu ne permitem femei care se simt confortabil cu păr pe mâini. Dacă femeile ar înțelege că pielea cu păr nu e motiv de vomiță (și ar spune pas bărbaților cu stomăcel sensibil) am putea asista la o prăbușire a sistemului economic, lamele de epilat fiind albinele polenizatoare ale sistemului economic. Nu se mai cumpără lame? Se concediază oameni, se închid fabrici, se moare de foame, începe război mondial…
Așa și cu creșterea unui copil. Dacă toată umanitatea ar spune „hai să mâncăm doar ce e pe lângă casă, să ne ajutăm între noi, să fim mai comunitarieni și să dedicăm tot timpul ca să creștem o generație ireproșabilă” am asista la inimaginabilul. Sistemul economic actual nu își permite comunități autosuficiente, sustenabile și fericite cu puțin.
Asta e cel mai frustrant lucru. Și mă enervează că nu-l observă mai mulți. Societatea modernă pretinde maximul de rezultat parental de la indivizi epuizați și alergați. Dar folosește divide et impera, alienând indivizii între ei prin competitivitate financiară. De ce să unești familii și comunități când poți să-i pui să se râcâie între ei în topuri ale consumului? Și cine pierde cursa e prost/slab/nevrednic de ajutor.
Mamele sunt forțate să se întoarcă la muncă la cât mai scurt timp după naștere pentru că altfel pierd cursa carierei. De altfel, sunt n-jpe mii de teorii și metode prin care să grăbești despărțirea mamei de bebeluș. Într-o pură logică capitalistă, copilul trebuie să fie independent de mamă de la o vârstă cât mai fragedă. Dacă mama s-ar putea întoarce la muncă imediat după expulzie, ar fi absolut minunat! O mamă care pierde timpul să crească copilul este o pierdere de om în câmpul productivității. Are cine să aibă grijă de copil! Și dacă n-are inventăm un întreg mecanism care în esență trebuie să fie tot profitabil. Decât să piardă mama timp să crească copilul într-o „iluzorie și inutilă” relație mamă-copil, mai bine pierde timp + bani ca să-l crească altcineva. Dintr-o perspectivă capitalistă, tot ce face mama cu copilul (alăptare, jucat cu el în parc, plimbat) e neprofitabil. Cât timp mama muncește se poate profitabiliza hrănirea copilului, altcineva îl poate plimba – contra cost, parcul devine spațiu de joacă pe bani, nu o pârloagă gratuită.
Dacă în trecut copilul era crescut de trib/sat/comunitate+familie, astăzi copilul este crescut de aplicații + adiacente tarifabile.
Am auzit de mai multe ori întrebarea asta în parc la locul de joacă: „vă ajută cineva? Îl creșteți singuri?” De fapt, ce vrea să transmită interlocutorul este dacă în procesul de creștere a cetățeanului mic este implicată vreo formă socială non-profitabilă. Iar de cele mai multe ori răspunsul la întrebarea de mai sus este „nu”. E foarte posibil ca generația mea de părinți să fie cea mai solo-generație de parenting de până acum. Pentru că se află la intersecția dintre mai multe străzi:
a) distanțare fizică și psihologică de părinți și bunici (metodele și contextele moderne de creștere a copilului alienează generațiile)
b) presiunea carierei care n-are cum să fie întreruptă pentru că altfel ieși din jocul capitalist la care ai tot tras (vezi generația care întârzie facerea copilului pentru că e greu să îți dai seama unde și când trebuie să pui pe pauză cariera)
c) presiunea că un părinte bun este implicat 100%
d) presiunea că un părinte bun își acordă timp pentru sine și cuplu (deci pasează copilul către Altceva măcar pentru o scurtă perioadă de timp)
e) presiunea că se poate întotdeauna mai bun/mai sănătos/mai scump pentru copilul tău, deci o perpetuă competiție cu sinele și ceilalți
Dacă ți se pare că punctele b, c, d și e sunt în antiteză ai observat corect. Ele sunt mandatory, toate în același timp, amplificând frustrarea și confuzia indivizilor numiți părinți. Între timp sistemul/societatea se uită din afară la Părinți și îi notează ca fiind „buni/răi” în funcție de cum scorează la punctele a-e.
Discursul politic și politizant
Politic vorbind, să facă poporul copii este un deziderat. Politicul iese în față și spune „creșteți și vă înmulțiți” pentru a demonstra poporenilor că totul e ok, s-au reglat toate, deci e loc de încă o gură în plus la masa bunăstării. Politicul știe că o mare parte a populației nu poate să se abțină din a face copii (din motive evidente, nu?) așa că tot ce trebuie să facă este să zugrăvească din marketing faptul că încă o ființă nu încurcă pe nimeni, ba chiar e binevenită. Cel mult politicul asistă la cum poporenii se ceartă între ei pe subiectul „cine merită să facă copii” și apoi exploatează electoral tema (vezi fascismul).
Cu toate astea, socoteala din pat (ori alte locuri, nu mă bag) nu se potrivește cu cea post-sala de nașteri.
Ca și-n observația lui George Carlin, apărătorii vieții intrauterine (deci anti-avort) sunt într-o proporție covârșitoare super indiferenți la calitatea vieții extrauterine. Totul bine și militant până se naște Mișu. După ce s-a născut e pe barba lui și a familiei cum crește, ce mănâncă, ce aer respiră, ce mașină îl lovește pe trecerea de pietoni. E debusolant să vezi câți se declară anti-avort (și militează pentru asta), dar nu par deranjați de faptul că toți copii care ajung să se nască trebuie să trăiască în ASTA. Asta fiind cu multe nasoale.
Politicul se simte iar confortabil în epoca parentingului neoliberal pentru că se scapă de responsabilitate. Dacă plebea nu pretinde străzi mai sigure, orașe mai prietenoase pentru copii, politicul nu are de ce să investească. E bine că vulgul cere bulevarde largi, viteză mare prin orașe, locuri de parcare, astea se pot profitabiliza. Dacă ar cere spații de joacă, parcuri, liniște ar însemna o pierdere în relațiile economice. Cine vrea străzi mai sigure și liniștite să se mute la Residence unde locuirea decentă are un preț inaccesibil.
Iar toate astea sunt o altă presiune pe familia blue collar (și în principal tatăl).
Parentingul ca misiune solo
A crește un copil a devenit dintr-un efort colectiv un efort individual. Fiecare cuplu de părinți (ori părinte singur) este direct responsabil de ce crește, cum crește și rezultatul creșterii. Succesul (mai ales cel glorios) devine pe alocuri și succes colectiv (vezi mândria pentru valorile naționale), dar eșecul devine exclusiv un eșec al familie. Nimeni nu pune problema eșecului național când el se întâmplă. Corect este să naționalizăm și tinerii care eșuează, nu doar pe David Popovici.
Dar în marea schemă a lucrurilor este foarte profitabil să individualizezi paternalitatea.
Actorii implicați în dezvoltarea colectivă ar avea mult de cheltuit dacă ar trebui să investească în acest aspect. Și de ce s-o faci când e mai simplu să muți subiectul discuției? De ce să discutăm despre incapacitatea de a oferi un parc la cel mult 15 minute de casa fiecăruia când am putea să învinovățim locuitorii urbei (constrânși de factori economici) pentru că n-au ales un cartier mai bun? De ce să pretindem școli mai bune în orice cartier, când am putea face totul o competiție școlară și economică (prin gentrificarea școlilor bune)? Important e să nu vorbim de sursa problemei, ci să întărâtăm tabere create artificial.
Mă opresc aici pentru că ăla mic o să se trezească în 10-15 minute și trebuie să-i dedic următoarele ore, de calitate, din nou cu gândul că o să scot din el un vrednic coleg, angajat, soț, pentru copiii, surorile și frații voștri. Din nou implicarea colectivă lasă de dorit, dar cerința colectivă e maximă.
P.S. – o mare parte dintre corporatiștii cu salarii mari sunt, în esență, tot blue collar. O să detaliez altă dată de ce.
