De când s-a stricat atmosfera la granița dintre Rusia și Ucraina a început să apară întrebarea „ce faci dacă se strigă de înrolare?” Am întrebat și eu niște cetățeni din bula mea și aproximativ 99% dintre ei au declarat că nici nu-și pun problema de război, pleacă din țară cât încă-s reci țevile de pușcă. „Hipsteri mâncători de avocado”, cum ar spune unii.
Dar înainte să (îmi) răspund la întrebarea de mai sus trebuie să aduc aminte un alt aspect interesant: de ce mai e nevoie de conflict fizic în zilele noastre? Se visa ca-n 2022, pe lângă mașini zburătoare și mâncare la tub, să avem conflicte virtuale, din butoane, nu cu oameni pe front și-n tranșee.
Eventual să se vadă Biden și Putin într-o sală de calculatoare și s-o dea parte-n parte la un Counter Strike sau FIFA.
Chiar și așa evoluați cum ne considerăm în raport cu lumea de la 1900, mulțimea are nevoie să vadă/să simtă/să știe că inamicul poate să-i tragă un glonț în cap. E entuziasmant faptul că sexualitatea a ajuns dirijată de endorfinele provocate de un Like pe Instagram, dar când vine vorba de conflict/bătaie suntem la fel de simpli ca acum 1000-2000-3000 de ani. Una-i pumnul în figură, alta-i înjurătura pe Facebook. Pumnul aduce mai multă satisfacție. Ăsta-i motivul pentru care la parada de 1 Decembrie încă mai defilează doar camuflați cu pac-pac-uri, nu și o brigadă de 10-15 IT-iști în pantaloni scurți care pot lăsa o țară întreagă fără curent, internet și Netflix.
Și atâta timp cât ai la dispoziție o armată de oameni crescuți în discursul sacrificiului de ce să nu-i folosești pentru asta? Firește, nu vrei să pierzi pioni, dar dacă-i ai și e nevoie poți să-i folosești. Măcar pentru impresie.
Și acum, de ce nu vor să lupte unii români?
Pot face un exercițiu să analizez acest aspect din două perspective: patriotic vs. egoist.
Patriotic vorbind, s-a răzuit de pe mulți români dorința de a se sacrifica (total) pentru țară. Pentru mulți s-au întâmplat destule, statul a arătat de prea multe ori că-i dezinteresat de cetățeni (prin corupție de cele mai multe ori), încât cerința de a lupta pentru țară e exagerată. D-aia auzim tot mai des „ce a făcut țara pentru mine?”
Discursul sacrificiului fizic a fost răpit doar de o anumită tabără politică și socială, așa că și dacă-ți pasă de țărișoară e posibil să te simți puțin înghesuit de figuri pe care în mod normal le-ai evita pe stradă și care pe timp de pace îți inspiră sentimente care gravitează între frică și jenă.
Nici nu mai suntem la 1900 când, spre deosebire de bunicii noștri, putem afla simplu și ușor dacă „inamicii” chiar sunt niște bestii însetate de sânge. Ce propagandă se făcea în vremurile alea și cum erau portretizați inamicii… dacă știau străbunicii noștri că etnicii beau sângele copiilor români în ritualuri satanice vă dați seama ce credeau despre inamicii de țară. Și ce credeau și cei din tabăra opusă despre rudele voastre îndepărtate. Războaiele minții.
Apoi mai este elementul Liderilor. Dacă în trecut (foarte în trecut) aveai o oarecare satisfacție că lupți umăr lângă umăr cu Head of Țară, acum te gândești de mai multe ori dacă merită să te duci carne de tun/tanc/dronă ca în spate, departe, să stea liderii și rudele lor, pregătiți s-o întindă imediat ce lupta e pierdută. Și istoria (împreună cu bunul simț) ne învață că în eventualitatea unei victorii tu rămâi cu PTSD, fier prin și pe piept, iar liderii își pasează ereditar-în bulă puterea. Ce, nu crezi că-n caz de război 99% din odraslele celor din Top 500 vor avea scutire medicală că au platfus?
Egoist vorbind, oamenii ieșiți din granițele minții (și ale țării) știu că poți să trăiești oriunde, că poți să spui Țară altui teritoriu, uneori total diferit de cel în care te-ai născut. Și cum încă există incertitudinea Vieții de Apoi o să mai fie indivizi care vor să se bucure la intensitate fizic maximă de această stare. Iar dacă asta înseamnă să-ți miști trupul 1000-2000-3000 de kilometri, fie.
Evident că mai sunt multe aspecte de luat în calcul.
Unii au copii. Pentru ei vor să trăiască mai mult și să le ofere o creștere liniștită, non-conflictuală. Alții vor să fie eroi pentru copiii lor și preferă să-i crească cu amintirea unui tată care a luat un glonț pentru țară decât cu prezența fizică. Se poate și erou în viu, eventual unul cu poveștile la el, învățături și inevitabila lecție despre cât de nenorociți sunt Ceilalți.
Ăștia care nu vor să lupte știu că atât ei cât și inamicii vor un telefon cu o cameră mai bună, factură mică la gaze și avocado proaspăt, dar bagă râcă unii care n-au avut jucării când erau mici și micropenia nu-i lasă să doarmă noaptea.