Comunismul românesc a căzut zgomotos în 1989, dar parcă impactul n-a reușit să fie pe atât de asurzitor precum la inaugurarea primului McDonald’s în 1995. Când Ion Iliescu lăuda „unitatea” McDonald’s, că „merge bine și are tineret”, gustând pofticios din cartofii prăjiți, s-a produs cu adevărat trecerea la altceva. Abia atunci a început schimbarea să aibă gust și miros, ba chiar să transmită o stare.
Ani mai târziu avea să se deschidă un McDonald’s și în apropiere de casă, în intersecția de la Trafic Greu (București, Sector 5). Cutiile poștale ale blocurilor situate chiar și la doi kilometri distanță s-au umplut cu pliante care ne invitau pe toți, indiferent de vârstă, să venim să-l cunoaștem pe Ronald McDonald, să mâncăm ceva, să ne jucăm în spațiul amenajat cu tobogan și să colecționăm jucării la Happy Meal.
Nu-mi dau seama ce a contat mai mult în decizia părinților de a ne duce la McDonald’s. Doar ei pe canapeaua terapeutului pot afla.
Insistența copiilor de a încerca noul, momiți de mâncarea simetrică din poze și jucăriile pe care nu le găseai altundeva? Faptul că burgerul părea metamorfoza sandvișului de la școală? Ori pentru că McDonald’s simboliza un statut, un nivel economic pe care-l aveau doar unele familii? Orice părinte pe care tranziția nu l-a îmbogățit știa că o punguță de cartofi prăjiți de la McDonald’s era echivalentul unui kilogram de cartofi, iar burgerul costa cât ingredientele să faci o oală de ciorbă. Și cu toate astea existau familii care în anii 90 se îmbrăcau frumos și se duceau să mănânce la „restaurantul McDonald’s”, unde nu se uitau la bani pentru că ăla mic mânca tot ce e mai bun/nou, iar acest efort se contoriza inclusiv la scorul social. Copiii duși la McDonald’s ieșeau la joacă cu jucăriile McDonald’s, iar ceilalți mergeau acasă și atrăgeau atenția că familia lor n-are bani de McDonald’s.
Ce traumatizant trebuie să fie pentru un părinte să-i spună copilul că a eșuat în viață pentru că nu-și permit un Happy Meal.
Ronald McDonald’s încă mai trăia și ținea show-uri la restaurantele din România când am avut șansa să ies pentru prima dată din țară. Primul gând a fost să mănânc la Mc în alte țări, ca să descopăr instant că McDonald’s în Vest era locul în care veneau să mănânce oamenii străzii cu ce au adunat peste zi, să doarmă pe băncile colorate ca-n gările provinciale de acasă și toaletele sunt de utilitate publică. În Vest McDonald’s nu era „restaurantul” de acasă, ci o dugheană sinistră, aproape periculoasă, murdară, unde nu ți-ai scoate copilul la prânz și nu l-ai duce pentru un 10. Acum doi ani, într-un oraș turistic din Vest, McDonald’s-ul era o chestie exclusiv pentru marginali (mai ales economic).
Acasă restaurantul se reprofila. Ronald McDonald’s murise, și odată cu el amintirea unui actoraș vopsit pe față, încălțat cu ghete mari, plătit să facă giumbușlucuri. Cel mai probabil noile generații nu vor știi niciodată cum e să-l vezi pe Ronald McDonald’s fumând în spatele restaurantului, epuizat, și înjurând copiii romi care n-aveau bani dar voiau să se bage în seamă cu el. E o imagine foarte vie în minte cu mine și prietenii savurând un hamburger și înghesuind cartofi în gură, în timp ce alți copii se uitau după gard cu poftă, așteptând să iasă paznicul să-i gonească. Parcă-i o secvență de Cristi Puiu. Mamele erau ciorchine la altă masă, fumând și savurând ce băutură era atunci la modă pentru părinții care veneau la Mc.
Parcă a trecut o veșnicie.
Au dispărut și medicii reali sau imaginari care îți zâmbeau din broșurile McDonald’s, vorbind despre „aportul zilnic necesar de calorii”, un mod cu perdea de a spune că e ok să mănânci la Mc fără a spune să mănânci la Mc. Când m-am angajat în presă am încercat să fac niște interviuri cu unii dintre ei și ori nu voiau, ori nu existau. Cert e că destui au crezut că un medic alăturat brandului n-are cum să nu fie un girant al sănătății.
Azi a devenit ca un proverb să știm că „fast food-ul e rău”, că tot mâncarea gătită e mai bună. Mereu mi-a plăcut acel „tot” pe care-l folosesc unii în argumentare. Un fel naiv de a spune că și fast-food-ul e bun, dar tot mai bun e home-food-ul. Să argumentezi așa e ca și cum ai zis „să mergi cu 200 km/oră prin oraș e bine, dar tot mai bine e să nu riști să omori pe cineva”.
McDonald’s în România nu mi-a dat niciodată vreun semn că a ajuns ce m-a surprins pe mine în Vest când eram copil. E în continuare „restaurant”, chit că e și cantină în mall, ori benzinărie culinară pentru când n-ai chef să te ridici de pe scaunul mașinii. Are în continuare aura locului în care îți duci copilul ca să-l răsplătești, asta când nu se duce singur. Părinții altruiști spun că-și scot copiii la Mc „la ocazii”, „ca surpriză”, „doar la momente speciale”, când mai corect e ca McDonald’s să fie locul în care ieșim doar la pomeni și înmormântări. Mi se pare cea mai justă argumentare, mai ales dacă răposatului îi plăceau McChestii.
Pentru o anumită pătură socială e tot un simbol, mai mult decât mâncare. Oricât de nesănătos ai știi că e, n-are cum să-ți facă rău din moment ce mănânci semiotic. Oamenii „merg la Mc”, nu „mănâncă la Mc”. Acolo „stai”, „te vezi”, ba chiar „lucrezi” și-ți „dai un date”. Mâncatul la Mc e mai degrabă o acțiune culturală, spirituală, simbolică. Doar oamenii din reclamele la McDonald’s se opresc după prima gură să spună „wow, ce bun e” și să-și plimbe aromele prin cavitatea bucală de parcă sunt în fața unui dish creativ și revoluționar. Clienții McDonald’s știu că totul e la fel, mereu a fost la fel, savurezi simbolul, așa cum fumătorii mai spun că sunt dependenți și de actul de a fuma. Există și actul de a mânca la Mc. Nu-i nimic de admirat, deconstruit, vreun efect „wow!”. Până și apa poate să te surprindă mai mult (ceea ce se și întâmplă când îți e sete).
Urmează să se împlinească 30 de ani de McDonald’s în România și în continuare e „restaurant” pentru mulți. Și încă o să mai fie. Și nu e trist din motivul (la prima mână) la care probabil suntem tentați să ne gândim. E trist pentru că încă suntem îndeajuns de săraci/umili încât să mâncăm simboluri.
Totuși, să ne bucurăm pentru Ronald McDonald. El nu trebuie să mai vină la Mc.
4 răspunsuri
Ești răuț cu McToiletul. Ani de zile era etalonul civilizației pe zona de nevoi fiziologice. Începeai să crezi în Dumnezeu dacă te lua căcarea pe stradă și aveai Mc în zonă. Azi s-au stricat, tinerii nu vor cunoaște niciodată aceste bucurii.
Acum ai mall-uri. E altceva, mai confortabil, mai frumos. Recomand.
În România, mai e și lipsa acută de orice informație legată de nutriție.
Ne învață să ne închinăm, dar nu ne învață despre ce băgăm în gură.
Școala vieții.
Iată un documentar interesant în 4 episoade despre nutriție
https://ihavenotv.com/search/nutrition
Offtopic. McDonald e cel mai mare distribuitor de jucării de plastic din lume. peste 1.4 miliarde de jucării din plastic, anual.
„Azi a devenit ca un proverb să știm că „fast food-ul e rău”, că tot mâncarea gătită e mai bună. Mereu mi-a plăcut acel „tot” pe care-l folosesc unii în argumentare. Un fel naiv de a spune că și fast-food-ul e bun, dar tot mai bun e home-food-ul. Să argumentezi așa e ca și cum ai zis „să mergi cu 200 km/oră prin oraș e bine, dar tot mai bine e să nu riști să omori pe cineva”.” – când oamenii spun ca „tot” mâncarea gătită e mai buna decât fast-food-ul, ei se refera la raportul calitate-gust-pret. Și uite ca spunând asta înseamnă că pun calitatea deasupra gustului, dar asta nu înseamnă că ei sunt naivi fiindcă considera și fast-food-ul bun… pai unii îl pot considera foarte bun la gust… asta nu înseamnă ca sunt naivi, nimeni care mananca fast-food nu isi spune in timp ce face asta „mama ce sanatos mananc acuma”. Daca consumi rar fast-food pentru ca iti.place gustul nu e o problema. Bineinteles sunt oameni care consuma foarte des, dar daca ei pun accent doar pe placerea rapida, sunt foarte hedonisti din acest punct de vedere, e treaba lor. Fiindca si ei stiu proverbul „fast food-ul e rău”…dar unora poate nu le pasa atât de mult de sănătatea lor sau sa trăiască pana la adanci bătrâneți ca alții, nu suntem și nu putem toți sa fim și sa gândim la fel.