E nașpa să furi. E scârbavnic să ciordești banii, mașina, ori proprietatea intelectuală a cuiva. Singurul lucru pe care cred că-i bine să-l jmanglești e inima vreunei femei, dar și asta cu singura și obligatoria condiție de a n-o vinde pe piața neagră. Inima sau femeia.
Pentru că n-am avut tangențe cu furtul de bani și mașini o să trec direct la cel intelectual.
Primul furt intelectual a fost dureros. Evident, am fost victima.
Acum ceva ani, pe când eram vorbitor la radio, ne-am așezat toată echipa la o masă și-am pus neuron pe neuron pentru o campanie de relansare. Am scris, am dezbătut și-am schițat una dintre cele mai mișto campanii din media românească. A fost memorabilă. A devenit o definiție pentru o anumită categorie de români și a intrat în limbajul popular. A fost un succes total!
N-am făcut-o noi.
La scurt timp după ce am adunat toate acele idei un alt post de radio le-a pus în practică. Toate. Aproape la virgură. De unde le aveau? Naiba știe… Am aflat mult mai târziu că un coleg de echipă împărțea grade de rudenie cu un personaj din celălalt radio.
Apoi, pentru cine-i la curent cu fenomenul stand up comedy, și aici se fură într-o gălăgie. Da, se traduce material de la comedianții geniali din străinătate, da, se ciordesc glume de la cei din țară, se adaptează, se schimbă două-trei rahaturi și se ambalează mizeria ca fiind nouă și originală.
Evident că sunt și comedianți buni și originali. Ba chiar tind să cred că ăștia-s o majoritate. Dar există și adunatură aia despre care mulți spunem că „fut piața”. Prețuri mici, material furat sau prost. Labă, chestii socoteli.
Eu am fost furat o singură dată. Cel puțin de asta știu sigur.
Mi-a zis un patron din Mediaș că primele 10 minute din materialul meu au ajuns cu 7 zile mai devreme, prin trupul și spiritul altui comediant. Aia e. Ce să-i faci?
Există acum o nouă formă de ciordeală umoristică: copy-paste din Facebook. Se fură glumele din Facebook într-o veselie. Sunt tot felul de pagini apendice care transferă glumele de la autor la ei pe pagină, fără sursă. Se fac scandaluri, se închid pagini, se aruncă vorbe de ocară și trimiteri la origini.
Ce mai contează? Facebook-ul e piața publică. Ți-ai pus ideile acolo, evident că se vor pierde în acest telefon fără fir. Îmi asum și-s perfect conștient de faptul că am și eu glume pe cine știe ce mizerie umoristică.
Dar…
Un mare DAR. Zilnic mii de oameni gândesc milioane de idei. Glume. Logo-uri, nume, line-uri ș.a.m.d.. Dacă mâine moare Iliescu o să fie o avalanșă de poante și idei pe net. N-or să fie toate originale. Nici furturi. Pur și simplu se mai întâmplă să gândim la fel, iubim la fel…
Zilele trecute creativul designer, futurist și „badass vegan” Matei Tudor, a făcut scandal pe Facebook pentru că, vezi domnule, lucrarea lui a fost ciordită de USR. Acum n-o să mai găsiți postarea pe pagina lui. Nu știu motivul.
Matei Tudor acuza partidul USR de furt intelectual. Pentru dunga aia.
Pentru cine nu știe creație în sensul publicitaristic, dunga aia înseamnă mult. Când te duci la client cu o dungă ca aia, vă rog să mă credeți că știu, ai o prezentare de câteva pagini prin care-i explici importanța, semnificația și scopul dungii.
„Băi clientule, care ești tu client și-mi dai mie bani să-ți fac identitate vizuală, asta nu-i o dungă! Ești prost? Asta e totul. Asta e imaginea voastră, definiția voastră și țelul. Simbolul ăsta vă caracterizează, vă descrie și lumea o să vă țină minte pentru dunga asta”. Și tot așa câteva pagini, plus multe alte cuvinte mari, pompoase, englezisme și neologisme.
Clientul pică pe spate. Arta vânzării e să crezi tu foarte mult în ce vinzi și cu asta poți convinge pe oricine că dunga ta e Gioconda.
Să nu mă-nțelegeți greșit. Sunt sigur că Matei Tudor a muncit mult la dunga aia. Procesul e dificil, clienții nu-s mereu grozavi, nu știu ce vor, nu știu cine sunt… complicat. Dar să ajungi să spui că o dungă e un plagiat. E mult tată. E mult. Unde mai pui că la postarea în cauză, aia care acum nu mai e, erau destule comentarii cu alte dungi, alte branduri cu aproape același logo.
În concluzie, e o dungă. Știu că artiștii suferă de o oarecare manie a persecuție și de multe ori nu se consideră îndeajuns de apreciați, dar în cazul ăsta, cu tot respectul pentru orice altceva a mai făcut vreodată Matei Tudor, dar e un rahat de dungă.