Prin ’99, când NATO bombarda Iugoslavia, mi-am auzit părinții discutând despre dacă să adopte sau nu un copil de acolo. Auziseră la știri că-s mulți care și-au pierdut părinții în acel război și se gândeau că… apoi nu știu ce s-a mai întâmplat pentru că n-am mai apucat niciodată să am un frățior Milan, ori o surioară Bogdana. Am rămas doar cu o afinitate pentru numele sârbești, pentru Belgrad, bucătăria lor și ideea de a adopta.
Zilele astea, de puținele ori cât am deschis rețelele de socializare ori posturile de știri, m-au izbit mereu imagini și opinii despre drama din Afganistan. Lupa a stat mereu pe cazul femeilor care acum trăiesc o incredibilă întoarcere în timp. Își vor pierde din drepturi și libertăți când nici nu cred că apucaseră să se obișnuiască bine cu ele.
De la mii de kilometri de Kabul se scriu statusuri, se gândesc #-uri și se aruncă înjurături către o tabără sau alta.
Dar în esență, în concret, în palpabil nu se face nimic. Nimic cu perjă, ca să parafrazez.
Când a fost cazul femeilor din Polonia mi s-a umplut Facebook-ul de rame foto la pozele de profil. Peste imagini fericite, ale unor femei neafectate de mișcări radicale, zăcea un mesaj de solidaritate și susținere. Valuri de rame și de „hai, surorile noastre din Polonia!”. Surorile n-au zis nici măcar „bogdaproste” (dzięki, mai corect) pentru toată susținerea virtuală.
De ce?
Pentru că e degeaba. Susținerea virtuală fără traducere în exteriorul ecranului e FrecțieLaPiciorDeLemn 2.0. E orice revoluție începută pe Facebook/Twitter și terminată acolo, nu în stradă.
În zilele susținerii poloneze chiar mă întrebam: „oare nimeni nu știe unde-i ambasada Poloniei? Oare nimeni nu lucrează pentru o companie poloneză? Oare nimeni nu știe brand-uri poloneze?”. Eu n-am văzut astfel de mesaje. Ori n-au existat, ori m-a văduvit Zuckerberg de bula activă.
Același lucru o să se repete și cu femeile din Afganistan.
O să le susținem pe Facebook de nu vor mai putea să respire sub cearșafuri. Și o să apară inevitabile întrebare „păi și ce să facem?”. Păi nu era empatia o mișcare/filosofie internaționalistă. Și nu vorbesc de empatia politică. Cred că ne-am lecuit cu toții de ea. Au trecut deja zeci de ore de la înțelegerea evidentului afgan și n-am văzut/auzit vreo femeie în politica de vârf românească să propună ceva pentru surorile de acolo. Măcar un mesaj de asigurare că l-a noi n-o să pună nimeni baticul pe femeie. Nimic.
Așa că soluția nu-i (din nou) la politicieni/politiciene/politicx, ci la societatea aia „activă” și vocală. Aia care strigă că poate (ori tastează că poate).
Cred că dacă facem o numărătoare grosieră iese că pe planeta asta-s mai multe feministe și feminiști, comparativ cu numărul de talibani. Dar uite că talibanii-s mai organizați în plan fizic și am vaga bănuială că vorbesc mai puțin pe Facebook, lăsând spațiul virtual să fie dominat de tabăra adversă. Parcă-i și aud: „lasă-i să refuleze acolo, să-și consume intenția și energia pe taste”.
Sunt oarecum tentat să spun că-i lene la mijloc, dar îmi e teamă că-i ceva mai mult.
E pur și simplu o bătaie pe umăr virtuală, dar un strigăt interior de „lasă, ei cu pizda mă-sii”. Și nu-i doar vorba de femei, cu atât mai mult de cele din Afganistan. E o gândire generalizată, un stil de viață paradoxal al omului informat. Curios, știm toate dramele pământului, știm unde se suferă, de ce și care e aportul nostru la suferința unora care nu ne sunt vecini în bătătură, dar alegem să-i batem pe umăr virtual și să-i lăsăm cu ale lor. Fie, trimitem un pachet de conserve!
E fix același lucru și când vine vorba de copiii exploatați prin fabrici și câmpuri străine. Le știm situația, dar… „ce să facem noi de aici?” N-ai ce, nu?
Așa că revenind strict la femeile din Afganistan, cele mai multe vor îndura contextul în care s-au născut și abandonul internațional care le privește iohannistic cu „atenție și îngrijorare”. Cele mai multe nu vor scăpa de ce e mai rău pentru că, de fapt, nu e nimeni dispus să le primească și să le salveze. Ori să bată drumul până acolo și să le salveze.
Și dacă tot sunt chitit să-mi pun niscaiva feministe în cap (măcar o facțiune a lor), vreau să vă reamintesc doar câteva paradoxuri care ilustrează perfect o parte din blocaj:
- Ai feministe ecologiste și feministe de business. Primele militează pentru o lume anti-corporatistă, cele din urmă vor femei în funcții de conducere-corporate care să fie lăsate să manifeste libere, egal cu bărbații, aceleași implementări capitaliste (am stabilit deja că nu se poate capitalism-eco decât dacă acceptăm și ideea de „viol-tandru”);
- De asemenea, ai discursul de susținere pentru emanciparea femeii afgane, dar în același timp „să se susțină la ele acolo, să nu vină aici să ne fure job-urile”. Un fel de feminism-naționalism cu granițe bine conturate. Să nu ne înghesuim în susținere, nu?
Altfel spus, din nou, să fie bine la toată lumea dar fiecare cu pizda mă-sii că n-o să-și diminueze nimeni din nivelul de trai ca să-i ajute, real, pe cei cu o treaptă mai jos. Puteți completa cu „asta sună a comunism”, „fiecare își duce crucea”, „pe mine nu m-a ajutat nimeni”, „o și cereau” și „fac și eu ce pot”.
6 răspunsuri
Sunt curioasa tu ce faci pentru femeile afgane care din cate inteleg sufera mai mult decat romancele abuzate si hartuite la locurile de munca si in familiile traditionale. Am inteles reactia virulenta, dar ce faci tu pentru femeile afgane, ca pentru romancele care isi vor doar drepturile respectate am inteles ca ai doar flegme. Aparent, dupa tine, uscaturi nu ar trebui sa existe in grupul feministelor, nu? Au voie sa existe in politica, medicina, jurnalism, antropologie, dar in feminism nu? Nu? Ok, am inteles.
Comentariul tău rezumă perfect ce am vrut să spun.
Taci fa proasto si mars inapoi in bucatarie!
Intentia mea a fost sa iti adresez o intrebare (la care nu ai raspuns). Dar daca rezuma perfect, asa cum ai spus, nu ti se pare nimic gresit la aceasta parere a ta? Sa presupunem ca blocajul despre care vorbeai, pleava, este reprezentativa pentru feminismul din Romania (eu iti spun insa ca nu e, prietena mea activand de ani de zile in domeniu si sustinand victimele violentei domestice si peste hotare, nu doar aici in Romania, si vorbesc de fapte nu statusuri), crezi ca articolul tau poate trezi ceva in spiritul lor si sa actioneze? Si daca da, cum? Cum niste femei feministe ecologiste sau pur si simplu niste femei din tara noastra ar putea faptic sa le ajute pe femeile afgane sa plece din tara lor si sa isi construiasca o viata in alta parte? Unii cred ca nu realizeaza sau nu vor sa accepte ce se intampla in Afganistan in prezent si refuleaza cu astfel de reactii virulente la adresa unor grupuri de persoane care nu au nicio vina si care sunt si irelevante in ecuatie. Pe femeile afgane e posibil sa nu le mai salveze nimeni, din pacate, mai ales din afara. Fa un calcul cat armament au in prezent la dispozitie luandu-te dupa sumele afisate numai in presa si cate variante de a manageria razboiul au (si toate in defavoarea cetatenilor afgani, mai ales in defavoarea femeilor). Sa nu uitam cel mai important avantaj al lor: nu au o problema sa se sinucida, daca asa pot ucide mai multi. Daca mai sunt infliltrati la momentul actual sunt deconectati de centrele de comanda pentru siguranta lor. Toti sunt in pericol! Ce vina au femeile din Romania ca vor sa nu li se mai propuna lucruri indecente la serviciu sau sa nu fie hartuite ca femeile afgane au atat de putine sase sa supravietuiasca? Exista o intreaga literatura de specialitate despre cum si de ce dam vina pe victime in loc de agresori. Prietena mea a adus cu greu si mari eforturi o mama si fetele ei in Romania dintr-o tara araba si asta se intampla cu cativa ani in urma. Daca atunci a durat ani, acum iti dai seama ce este? Daca iti pot lasa un gand, acela este ca daca iti pasa cu adevarat incearca sa ajuti pe cine poti cu cat poti. Nu mai instiga la ura si revolta. Nu te ajuta nici macar pe tine.
În continuare n-ai înțeles esența textului. Mai ales dacă tu crezi că am instigat. Am „instigat” cel mult la ajutarea femeilor de acolo cu mai mult decât un status pe Fb.
Credeam ca ideea textului tau este ca oamenii cred ca ajuta scriind texte sau statusuri, in loc sa faca in mod concret ceva. Nu vad pe nicaieri in textul tau un cont catre o Asociatie sau o trimitere catre o institutie la care sa putem contribui pentru ajutarea lor. Nu cumva si textul scris de tine este la fel de inutil ca al ecologistelor feministe? Cu exceptia ca al tau are un titlul: „fiecare cu p*zda ma-sii” si da, este un text ceva mai mult. Mult nu inseamna neaparat si de calitate. Multi ar spune ca atunci cand te exprimi cu „p*la” dau” p*zda”, nu neaparat instigi, dar te doare fix acolo unde le doare pe ecologiste de subiect. Cer scuze la Domnu’ Bonea si la cititorul sau istet Nicu. Atat pot. Atat m-a dus capul. Seara linistita si sper ca in realitate sa nu fiti ceea ce pareti prin ceea ati asternut aici.