Urc în autobuz. Sunt fericit. Urmează cel puțin 30 de minute de timp pentru citit. Am prins și scaun liber, dar cam tot autobuzul e gol că la ora asta nu se înghesuie așa mulți cu STB-ul. Momentul perfect să termin cartea lui Alex Tocilescu, „Eu et al.”, că trag de ea de câteva zile și o țin pe raftul de Urmează de câteva luni.
Îmi place cum scrie Tocilescu, îl urmăresc și pe Facebook de ani de zile, e caterincă. Cartea e mai amuzantă, mai prăjită, comparativ cu ce pune online. Îmi aduce aminte de „Sir Sugismund”, a lui Luca Dinulescu. Dacă ar da la Bac din „Eu et al.” și ”Sir Sugismund” garantez că toți copiii ar învăța materia. Ca pe poezie. De altfel, poate greșesc, dar ăștia doi sunt și cam de aceeași vârstă și am vaga impresie că au locuit/locuiesc în același bloc. Ori pe aceeași stradă. Cartier? Par din bule și prăjeli similare (sper că nu-s certați și se simte vreunul jignit de asemănare).
Deschid cartea. Vine prima stație. Urcă o armată de copii de clasa a 6a. O clasă întreagă, cu diriginta după ei. Se bat pe scaune și mă încercuiesc. O fetiță mă lovește cu ghiozdanul ei pufos peste față de mai multe ori în timp ce vorbește cu tatăl ei la telefon. Mi se înmoaie sufletul când o aud că îi spune „te iubesc” înainte să închidă telefonul. Nu-i spun nimic de ghiozdan, mi-a câștigat simpatia și poate să mă lovească și intenționat.
Încerc să mă concentrez la cartea lui Tocilescu, dar e prea mare ghelai.
În fața mea unul înalt îl chinuie pe cel care, descopăr repede, e scundul clasei. Ăsta mic a fost mai fâșneț și a prins loc pe scaun, iar ăla mare îl tot trage și hârjonește (adică îi dă scurte la coaste). Chipurile, ca să stea fetele, dar pare că vrea să stea el. Piciul (a.k.a. Tudor) se ține tare de scaun și aruncă glume la schimb, plus ceva amenințări că o strigă pe „Giridintă” (așa îi spune el la mișto dirigintei).
Toate fetele sunt pe scaune, una singură în picioare. Tudor îi spune că poate sta la el în poală. Fata refuză. Tudor insistă. „Hai la P. Diddy în brațe”. Mă uit la fața lui și văd un zâmbet. Puștiul ăsta știe chestii, a văzut chestii, a auzit chestii. Are un anumit tip de pop-culture.
Vreo cinci stații se vorbește de diverse, chestii de pe net, chestii de la școală. La toate Tudor are, ori încearcă, o replică amuzantă. E clar că el e Ăla din clasă. Uneori se râde, alteori nu. Îi place atenția așa că nu ratează nici măcar un moment să spună ceva amuzant (mai dark sau nu).
Mă concentrez iar la Tocilescu.
Nu știu de la ce s-au luat, de la ce au pornit discuția, dar se vorbește despre băieții din clasă, mai exact ăia pe care îi plac fetele. Una dintre ele strigă „pe Tudor nu îl place nicio fată din clasă”, iar celelalte confirmă într-un glas. Mă uit la Tudor, el se uită descumpănit în jur, apoi își întoarce privirea pe geam și nu mai spune nimic până unde au coborât cu toții. Doar se uită pe geam și atât. După serialul „Adolescence”, și tot ce s-a mai vorbit după el, parcă văd altfel fazele astea.
Mă întorc la Tocilescu. N-am înțeles nimic din ultimele 3-4 pagini. Trebuie să le recitesc. Cartea se uită la mine și zice un „mamă… Tudor… pfff” și înțeleg perfect la ce se referă. Ori așa cred.
2 răspunsuri
Eu am fost fix Tudor in scoala. M-am recunoscut 100% in ce ai scris pe mine la varsta aia.
Nu e chiar asa dramatic ca in filme. Tutto passa. Crestem, ne schimbam.
FFWD 30 de ani mai tarziu: casnicie implinita cu un copil minunat – e omul #1 cu care prefer sa imi petrec timpul- , cariera satisfacatoare, cerc de prieteni buni.
Adolescenta e ca o boala, suferi nitel by default, dar te vindeci.
Crezi că se vindecă toți de adolescență?