Educa-ți-ai bătrânii

Dacă ești (cvasi)afectat de o problemă dar n-ai chef și energie să te ocupi prea mult de ea, poate nici măcar să gândești o soluție dar s-o mai și implementezi, poți bifa între 5-10 puncte la scorul social dacă spui cu emfază că „e nevoie de educație”. Te uiți în ochii celorlalți și spui că trebuie „educație”. Nu faci greșeala să spui ce tip de educație, așa cum într-o dezbatere despre siguranța la volan nu te hazardezi să spui ce tip de centură poate salva vieți, că poate greșești și răspunsul corect e aia de castitate. 

Și dacă totuși vrei să arăți că ți-au transpirat neuronii puțin pe subiect poți să completezi că „e nevoie de educație pentru copii”. Pentru că ei sunt viitorul, nu?

Dar dacă ne gândim mai atent la cele mai multe probleme cu care ne confruntăm am putea ajunge la concluzia că nu pe copii trebuie să-i educăm. Problemele de azi pe mâine n-au nevoie de rezolvări implementabile peste 5-10-15 ani, când copiii educați își pot exercita educația.

Nu copilul trebuie educat că sărăcia provoacă sărăcie. Că lipsa hranei de calitate îl va afecta. Că mediul îi poate strica viitorul. Fie, îi spui. Ce face cu informația asta? Unde o pune în aplicare?

De fapt, de cele mai multe ori de educație au nevoie tocmai cei care iau deciziile și care au convingeri cimentate. 

S-a împământenit (ca o glumă) expresia „explică-mi X lucru de parcă am 5-6-7 ani”. Dacă nu înțelegi o treabă îi ceri celuilalt să coboare nivelul conversației la un limbaj accesibil unui copil, plecând de la impresia că incapacitatea de a internaliza un subiect se datorează exclusiv modului în care subiectul este relevat. Vorbești prea matur, prea deștept despre subiect. Dar lucrurile nu cred că stau mereu așa.  

Un copil nu dispune de bagajul de cuvinte pentru a înțelege tot ce îi spui, dar fiind tabula rasa pe subiect poate internaliza repede lecția. Poate pune multe întrebări cu „de ce?”, dar ele vin din pură curiozitate, rezultat al faptului că informația vine pe un teren gol. În timp ce pentru un adult orice „de ce?” vine ca un zid, ca un refuz, „de ce?” consolidat pe faptul că el, adultul, știe deja prea multe ca să-ți mai accepte informația. 

A da „educație” (exclusiv) copiilor e drumul scurt spre aparenta rezolvare a unor probleme, ei fiind foarte deschiși să învețe de ce X și nu Y. Dar miza e la părinții, tutorii, modelele lor. Unde mai pui că a te duce cu „educație” la un copil, acolo unde părintele e „needucat”, miroase a „vrea să-mi strice copilul, dă cu ideologie în el”. 

De exemplu, Educația Sexuală e greu de predat copiilor ai căror părinți sunt needucați sexual. Și când spui/gândești „vom educa odraselele unor analfabeți sexual” alimentezi retorica pe care o știm cu toții. De aceea e mai combinație să îi înveți educație sexuală (și) pe acești adulți, oricât de greu ar părea (și e). Valabil pentru toate aspectele sociale în care interesul celor mici este blocat de rigiditatea celor trecuți prin viață. Vaccinarea anti-HPV este un alt exemplu, din o mie…

În cartea „Mentalitatea suedeză” etnologul Ake Daun spunea o chestie tare interesantă despre cum (aparent) bătrânii suedezi au această trăire interioară în care își dau seama că sunt depășiți și îi lasă pe tineri să-și ordoneze existența. Sună aproape SF să auzi că există o societate care se pune câș gândirii că „cine n-are bătrâni să-și cumpere”, că experiența de viață primează în fața altor păreri. 

E lumea plină de tineri cu idei, dar fără încredere în ei, o parte din călăii aripilor fiind bătrânii care nu văd rostul, „de ce?”-uri rigide și încurajări la „las’ că e ok așa”.

O potențială soluție pentru flexibilizarea mentală a celor mulți? 

Călătoriile.

Precum „Litoralul pentru toți” trebuie să existe și „Străinătatea pentru toți”. Un fel de proiect Erasmus pentru cei 55+, un „exchange cultural” între bătrânii planetei, să aduci împreună vârstnici din diferite culturi și să le dai activități comune, să-i ajuți să se cunoască, să fie curioși unii despre culturile altora, să-și reanalizeze stereotipurile și să vadă ce e bun la alții și ce pot implementa la ei. Să se plimbe pe străzi străine și să vadă cum pământul nu s-a crăpat de la ceea ce în cătunul lor considerau ca fiind un păcat de moarte. Să vadă efectele unei lumi în care puteau să trăiască și ei dacă părinții lor erau educați, curajoși, ori măcar (pe modelul descris de Ake Daun) cu ceva mai multă modestie intelectuală.