De ce au politicienii firimituri de merdenea pe cămașă?

Vorbeam zilele trecute cu un prieten despre faptul că a început campania prezidențială și candidații au început să se plimbe. Dau mâna cu oameni, râd, zâmbesc, se joacă de-a oamenii din popor. Ba chiar se mânjesc la gură cu mici, merdenele și ce mai mănâncă vulgul.

Și inevitabil se ajunge la întrebarea „de ce?”. E cringe („stânjenitor” în non-zoomeristică)? Ajută electoral? Sunt consilierii idioți?

O să încerc să răspund la câteva din întrebările de mai sus folosind tot ce știu și cred că știu despre cum realizezi o campanie electorală, un brand personal și cum faci din rahat bici (ori din rahați bice, că-s mai mulți). 

E cringe?

E cringe s-o vezi pe Lasconi dansând ca o boomeriță la Untold, ori în Vama Veche (cu degetul arătător în aer)? E cringe să-l vezi pe Mircea Geoană molfăind merdenele la cea mai gentrificată patiserie din țară? E penibil X balotând mici cu muștar, înconjurat de oameni veniți la o câmpenească (X îmi imaginez că o să fie cât de curând proaspăt lansatul în cursă, Ciolacu)? E Ciucă absolut ridicol crezând c-o să câștige scriind o carte care nu e de desenat? 

Stânjeneala e cel mai probabil în ochii celor care oricum n-ar vota cu motivul cringe-ului. Ori, așa cum am văzut în comentariile unora, „e cringe Lasconi, dar e cringe-ul cel mai mic”. Cert e că fiecare își găsește diferite metode psihologice prin care să jongleze pe lângă cringe-ul unui candidat. Să nu uităm de vechiul proverb românesc: „cringe-ul unuia, comoara altuia”. 

Poate că tu îți dai ochii peste cap văzând un candidat făcând ceva ce simți că e fake și nenatural, dar sunt foarte mulți oameni care nu percep amploarea unei conduite prefăcute. Nu vreau să sune bucureștenocentric, dar locuitorii capitalei știu că sunt 0,1% șanse să vezi vreodată politicienii patriei la piață, la aprozar, ori în autobuz. În contextul în care cei mai mulți vin la București să ponteze la Parlament, Guvern, Ministere, Cotroceni ș.a.m.d.. Nu îi vezi, ei nu există, nu intră la Mega, nu aleargă după metrou, nu se chinuie pe bicicletă, nu-și scot familia la teatru în weekend. De altfel, cei mai mulți nu știm dacă Lasconi chiar face piața la Câmpulung și dacă iese des la cofetăria din oraș (la „Iepurașul”, că știu locuri).

Poate că dacă ești din Depărțenia și vezi la TV că prezidențiabilul s-a dus la supermarket să-și cumpere șuncă țărănească ai impresia că așa e el. Un om simplu. Bea ca tine, mănâncă ce mănânci și tu și se întoarce la magazin cu punga de sticle de plastic să-și recupereze cei 50 de bani. Uite ce natural se plimbă printre rafturi. Singurii care îi strică imaginea sunt lingăii de partid care mișună ca sateliții în jur, cum avea Barna în campanie când se ducea să complimenteze conopidele piețarilor. 

Poate că un pitic de pe umăr îi spune depărțeanului că-i cusută cu ață albă, dar un alt pitic (care uneori lucrează în jurnalism) îi repetă că n-are cum, candidatul e în starea lui 100% naturală. 

Lucru care răspunde la a doua întrebare: ajută electoral?

Probabil că da. Adică, o face toată lumea, nu? Nu-mi vine nici măcar un caz în minte care să nu facă nițel populism la alegeri și să nu fie mai prezent social. Ori încalecă o bicicletă o oră la patru ani, se plimbă două stații cu tramvaiul, mângâie legume-n piață, ceva. Și probabil funcționează. 

Raportat la audiență și ce își dorește acesta să vadă, dacă electoratul tău vrea să te vadă „în putere” o să pui niște cizme în picioare și o să dai cu lopata într-un șanț. Până la urmă nu e o surpriză că votăm impresii: Iliescu a fost impresia „anticomunistul”, Constantinescu a fost „intelectualul”, Băsescu a fost „caterincosul smardoi”, Iohannis a fost „bărbat drept, elegant, mai mare mândria să vorbească ăsta în numele țării”. În timp ce perdanții au fost „prea elitiști” (Rațiu), „prea sexual incerți” (Năstase), „prea nebuni” (Vadim), „prea PSD și psdism” (Ponta), „prea tănțică” (Dăncilă) și „prea îl înjură și colegii de partid” (Geoană).

Așa o să fie și la următoarele alegeri. Geoană o să fie „prea depășit” sau „prea european”. Lasconi o să fie „prea cool” sau „prea exagerată”. Simion o să fie „prea mână dură” sau „prea Vadim”. Și tot așa. 

Sunt consilierii nebuni? 

Nu cred. Ba chiar mi se pare că au o muncă foarte grea. Trebuie să transforme non-oameni în oameni. Fantome în vecini de oraș/cartier. Da, e cringe să-i vezi pe toți ăștia mâncând mici, merdenele și șaorme, dar e singurul lucru pe care îl pot face niște rupți de realitate. Sunt atât de mult în turnul lor încât tot ce-ți rămâne e să-i scoți din vile și să-i plimbi ca promoterițele la țigări printre poporeni, încercând să-i fardezi să fie amuzanți, modești și să arate că știu ceva din preocupările mulțimii (de exemplu: ce se mai întâmplă la Insula Iubirii). 

Altfel n-ai cu cine să lucrezi. 

România își cunoaște fețele prezidențiabile cu 3-4-5 luni înainte de alegeri, timp insuficient să construiești un candidat. Am mai zis asta și la locale: ca să bați oameni ca Negoiță/Piedone ș.a.m.d. trebuie să-ți începi campania din prima lor zi de mandat nou. La fel și la prezidențiale. Altfel ești un ciudat, un măscărici, ori încă o dezamăgire. 

Poate că românii nici nu știu ce vor. Consătenii mei din București au votat în număr mare o primăriță care nu locuia în oraș. Nici măcar atâta lucru. 

De altfel, nu știu când s-a votat vreun candidat pe care să-l vezi prin oraș, prin librării, pe la evenimente culturale (și să nu fie campanie, cu toate că-n librării n-ar călca neam). Că nu e stilul lor și ei nu fac d-astea, nu le place să-și frece coatele cu vulgul, probabil scârbiți ori speriați c-o să-i asalteze lumea (ceea ce probabil se va întâmpla fiind o ocazie unică să-l vezi pe ales în public – altfel, dacă ai știi că iese des l-ai lăsa în intimitatea lui). La un festival stradal din București venise înfrântul de la Sectorul 2. Și în loc să se bucure de o muzică, un cârnat, o atmosferă, să pară om cu oamenii, împărțea pliante că era în campanie. Ca un robot trist și impersonal, scârbind până și bula care în mod normal era de partea lui.

Așa că mă pun în papucii consilierilor și a oamenilor care fac munca publicitară din spatele acestor figurine. N-ai ce să faci cu ei. Trebuie să le dai cu muștar pe cămașă și să le spui să zâmbească. Oricum patru ani nu-i mai vede nimeni și știm deja că se teleportează acasă-muncă, orice dar să nu fie văzuți în public. 

Sursă foto (+ rețetă).