De câte ori se întâmplă ceva, mai ales ceva rău, apar apostolii darwinismului (social), ăia care nu ezită să concluzioneze orice cu un „cei mai puternici supraviețuiesc”, înfierând biologic erorile umane, ori scuzând sângele rece și lipsa de empatie. În esență suntem niște animale și e normal să meargă mai departe/să prospere/să reușească doar cele mai bune exemplare, cele mai adaptate la lumea asta câinoasă și dură. Așa ar zice ei.
Reductio ad darwinism nu se aplică doar când oamenii mor în accidente care (infra)structural puteau să fie evitate, ci și în zona muncitorească, antreprenorială, corporate, când falimentul/succesul unuia e ștampilat tot ca o formă natural-economică de survival of the fittest.
Vezi dom’le, orice succes în business are la bază supra-capacitatea celui care a reușit. Că e cinic(ă), n-are mamă – n-are tată, capacitatea de a călca pe cadavre în drumul spre poziția de bo$$. Orice eșec e rezultatul unei incapacități de a avea perspectivă, dedicare, talent în afaceri.
Doar că lucrurile nu stau mereu așa, ba chiar e mult stângism în mediul de afaceri. Și pe lângă stângismul accidental mai avem și haosul aferent unui mediu de afaceri tânăr și neliniștit precum cel românesc unde economia de piață e din anumite puncte de vedere la nivelul care cred că era în țările vestice acum foarte mult timp (ori n-a fost niciodată și suntem noi speciali, nu știu, putem crede și că suntem senzațional de altfel).
Firește, există o piață globală la care avem și noi o tarabă, dar e o diferență între antreprenorache român la prima generație de business (cu bani făcuți în tranziție, ori moșteniți din bijnițăreală 90istă), și străinul care e la a treia-patra generație de business consolidat și care râde când aude cuvântul „micro-management”.
Stângismul de care vorbeam mai sus e mai degrabă un fel de stângism emoțional, o empatie-toleranță față de entuziasmul unora de a încerca profesional, oricât de paraleli sunt cu domeniul în care vor să exceleze. Un fel de „e prost, dar e prostul nostru” și nimeni nu trebuie să rămână în urmă.
Urmează să mă raportez la o serie de cazuri anecdotice, dar studiile ochiometrice realizate în bulă și mediul prin care mă învât deja de 10-12 ani confirmă că n-am avut ghinion, nu trăiesc într-un univers paralel, ci sunt cazuri îndeajuns de comune încât să putem spune că ne confruntăm cu o problemă.
Acum vreo 7-8 ani eram coleg cu o tânără entuziasmată de rolul ei. Nu-și făcea bine treaba, nu dădea pe nimeni pe spate cu ce făcea, aproape că nu simțea job-ul și nu părea croită pentru așa ceva, dar încerca. Cu toate astea, la baza zidului dintre ea și restul se aflau aspecte care țineau mai mult de sfera caracterului. Periodic o serie de ieșiri verbale la limita dintre „e specială” și să-ți fie puțin frică/jenă să rămâi cu ea în birou. Lucrurile au fost comic-încordate o perioadă, aproape o obișnuință cu felul ei original, până a culminat totul cu o amenințare: că spânzură câinele unui coleg pentru o glumă copilăroasă cu zero prejudicii. Un ursuleț cocoțat pe lampa din birou s-a transformat în „îți spânzur câinele”.
La scurt timp după a plecat/a fost îndemnată să plece din companie pe motiv de nepotrivire de caracter, o despărțire drăguță și politicoasă, când argumentele puteau să fie sincere și poate îndeajuns de motivante încât tânăra să se îndrepte spre un alt domeniu. Poate chiar și spre terapie.
Ani mai târziu ne-am reîntâlnit, tot din postura de colegi, de data asta în altă parte.
Bizarerismul era tot acolo, poate nițel mai conținut și ascuns sub o atitudine mai profi, dar reușea să iasă constant la lumină când se amesteca firea cu alcoolul la petrecerile firmei, ori când era stresul mai mare. Replici din topor, tăioase, pasiv agresive. Era amuzant dacă voiai să râzi și să nu iei în serios. Altfel, felul ei e greu de descris în română, dar englezii cred că exprimă totul mai bine prin: a bit off.
Ca răspuns la tot acest altfelism și colectivul răspundea pe măsură. Bârfe, ațâțări, dar nu vorbim de un război fățiș, ci mai degrabă șicanări adolescentine de ambele părți, infantilism care se tot găsește la locul de muncă (indiferent de domeniu).
Personajul în cauză a fost ignorat pentru nivelul mediocru de muncă, cumva tolerat tocmai datorită bizarerismului. Plus că-n munca de echipă se echilibrează mereu rezultatul. Un mediocru își finalizează proiectele atâta timp cât ceilalți trag mai tare. Și când trag mai mulți la o căruță devine greu să-ți dai seama cine ține piedică.
Anii au trecut și acum fosta colegă e pe cont propriu în meseria aleasă. E specialist de Comunicare (ori cochetează cu titulatura până când o să prindă destulă încredere s-o ștanțeze la vedere).
Din anumite puncte de vedere lucrurile au devenit și mai a bit off în ce o privește, dar acum e un „profesionist consolidat”, un om cu ani în „CV” căruia nu-i mai poți contesta autoritatea intelectuală și profesională pentru că-ți poate arunca în față ani și proiecte. În care realitatea e că a bâjbâit și a reușit doar cu ajutorul unei echipe tolerante și înțelegătoare care uneori a tras să-i acopere greșelile și nepriceperea.
Ea acum, când se prezintă potențialilor colaboratori și parteneri, e doar o mască a unor ani de mediocritate, prezentând un mix interesant de limbaj profesionist (știe jargonul meseriei) cu analfabetism funcțional și conspiraționist de primă clasă (le bifează cam pe toate, iar în ultimele zile și-a dat în petec fiind paralelă multi-disciplinar, dar în același timp știind atâtea despre artă, identitate de gen, cromozomi, sport ș.a.m.d.).
Cum s-a ajuns aici? Păi n-a funcționat darwinismul (ori…?) și un neadaptat la context a proliferat doar prin bunăvoința mediului, ajungând s-o „fake it untill you make it”.
Ea nu e un caz singular.
În ceea ce în limbajul publicitar se numește „La Client” dă pe afară de cazuri ca mai sus menționate. Și n-are cum să fie un accident. Dacă anii 90-2000 (dar îmi e teamă că și-n prezent) au fost un El Dorado intelectual, cu mii de desculți premiați cu diplome de studii superioare în diverse, dintre aceste „somități” s-au cernut și prin mediul corporate.
D-aia societatea civilă nu-i vexată de plagiatele politice. Mii de absolvenți la distanță în te miri ce, cu licențe și masterate cumpărate pe www.licențe-de-10.ro, nu au sânge-n instalație să urle la parveniții din Parlament. Hoțul nu strigă „hoții!”
Business-ăreala românească e proaspătă și are viții multe.
E căpușată ori de desculți care știu totul de la început, ori de exemplare care au fost tolerate în nimicnicia lor până au crescut pe scara ierarhică și au ajuns să domine prin poziție, nu capacități. Și nu ai ce să le mai faci. Îi vezi în meet-uri, le asculți inepțiile, vezi cât de rupți de realitate sunt, bifezi căsuțele din dreptul rubricilor „Analfabet” și „Psihopat” unde e cazul și mergi mai departe. În capul cuiva se vor sparge niște oale, faci tot posibilul ca incidentul să fie departe de tine.
Problema este că toate aceste cazuri sunt atât de adânc înfipte în companiile în care lucrează încât este imposibil să le mai faci ceva. Și oricum nu se vor recunoaște pentru că și-au construit un altar al propriului succes. Și odată ajunși sus vor adăuga și mai multă marmură la soclul propriei statui prin munca celor de sub. Asta-i buba darwinismului social, elita nu e neapărat dintre cei mai buni, ci are destui căpătuiți.
E destulă toleranță profesională („oameni suntem…”), acolo unde n-a fost vădit vorba de lingușeală/corupție/nepotism/fata lu tata. Era vorba aia că „proștii sunt ambițioși”. Că n-au simțul cringe-ului, nu citesc lumea din jurul lor (ori altceva), se strecoară ca țiparii până se pot așeza confortabil undeva de unde să nu mai fie îndepărtați.
Asta e trista realitate a lumii business din România. Atât de tânără și totuși atât de cunoscătoare.
Paradoxal cum personajul prezentat mai sus are astăzi tolba plină de discriminări și ostilități (mai ales de când și-a descoperit eul spiritual care nu-i dă voie să accepte ce nu e ca ea), în timp ce succesul ei este strict un rezultat al hiper-toleranței din partea tuturor. Norocul ei că a fost îndeajuns de normativă încât lumea să n-o discrimineze decât pentru intelect (ceea ce a avut 0 efect asupra carierei).
Așa că dacă printre cei care citesc se află adepți ai darwinismului și iubitori de motto „survival of the fittest”, aflați că România are destule povești de succes care ar putea duce viitorul la groapa de gunoi dacă n-ar exista salahorii tăcuți și care „își merită eșecul”.
2 răspunsuri
Mă întreb cine crede cu tărie în teoria asta totuși- oricine a lucrat într-o companie în România știe că nu prin survival of the fittest ajungi sus. Din ce am văzut personal dar și auzit de la cunoscuți, de obicei managementul este căpuşat de oameni incompetenți și de un caracter îndoielnic, de mereu te întrebi ce caută și cum au ajuns ăia acolo.
Oamenii cred în tot felul de explicații când vor să-și justifice succesul. Oricât de slabi sunt.