Aseară n-am adormit până n-am citit textul ăsta, opinie pe care o vedeam plimbată la ceas de seară prin bulă ca o torță care făcea lumină și spunea „pe bune” cum stă treaba cu educația, dar mai ales cu generația asta tânără, care știm din vecii vecilor – încă de când eram și noi copii, că nu e bună de nimic.
Citind mi-am adus aminte că acum vreo șase luni mă bucuram online de faptul că am primit și eu șansa să fiu asistent universitar și să stau de partea cealaltă a catedrei, iar unii (nu mulți, de ce să exagerez?) mi-au zis că le-ar plăcea să afle o părere despre cum mi se pare experiența, ce imagine mi-am făcut despre tineretul studios.
S-a încheiat primul semestru, am corectat, am dat note, am fost drastic (poate prea drastic pentru ce-și imaginau unii de la un, până acum câțiva ani, caterincos virtual).
Evident că experiența mea e greu de comparat cu a domnului Mihai Maci, al cărui CV este cu adevărat impresionant, dar în același timp știu că relația student-seminarist e alta comparativ cu aia de student-profesor, așa că poate de pe treapta asta pot să văd lucrurile altfel. Și de ce n-ar trece fiecare observație ca fiind corectă, din moment ce ne uităm la același obiect, dar din unghiuri diferite?
Știu ce m-a trigger-uit la articolul domnului Maci: faptul că periodic apar opinii care oricât ar vrea să pară de diplomate în punctarea găurilor din sistem și context ajung, într-un final, să contureze impresia că tot tânărul (ori „generația tânără” dacă se discută despre ea la modul general) e în proporție covârșitoare vinovată de propriul eșec și inadaptare. Indiferent că e vorba de sublinierile de context ale domnului Maci, ori ce am mai văzut în opinii aruncate de alții de vârsta și nivelul dânsului, concluzia (ghidată?) a multora e tot că tinerii sunt praf, pământ de flori, niște eșuați.
Și eu mă întreb, oare, pe eșuații ăștia cine îi face?
Poate mă identific eu prea mult cu tinerețea (34, bogdaproste!), ori sindromul impostorului nu mă lasă să mă simt pe deplin natural la catedră, dar în primul meu semestru în față n-am putut să nu-mi aduc aminte de cât de prost eram eu la 19 ani, ce colegi de facultate analfabeți aveam la vârsta aia și ce prieteni și colegi de muncă aveam, prea mulți dintre noi cu valori, idei și impresii de care azi îmi e rușine cu un zâmbet amar pe buze.
Firește, îmi e ușor să vin și să spun că „generația tânără” e praf. Că-s aiuriți, că nu citesc, că sunt mai preocupați de cum arată (virtual), că vorbesc o română stâlcită și englezită până îți dai seama că ceea ce vorbesc ei „poate conține urme de română”. Să spun că toți sunt varză pentru că unul m-a întrebat într-un examen dacă „exemplificați înseamnă să dai exemple”? Și m-am uitat la el și nu știam cum să-mi formulez răspunsul. Dar mi-am dat seama că n-a întrebat de analfabet. Că-i știu pe ăia analfabeți. Ăsta m-a întrebat de nesigur, de „castrat” emoțional de un sistem educațional (și probabil parental) în care ți se dă cu lingura în gură și-ți face mama temele ca să fie sigură că ești de 10. Ce, voi ăștia trecuți de 35 n-ați avut în 12 ani de școală vreun coleg căruia mama îi făcea desenul, proiectul, tema și apoi se lăuda că are copil de 10? Eu am dat cu o piatră ieri pe stradă și am nimerit vreo șase.
D-aia zic, pot s-o dau că tinerii-s proști, am și exemple singulare pe care le pot pune în cârca a vreo 100 de studenți, dar dacă fac asta pot relaxat să mă întorc la glumele de stand-up în care femeile sunt niște shopoholice fără cap, etniile sunt ciudate, iar tradițiile altora sunt scârboase. Hăhă, știi ce zic?
Se plânge lumea că tinerii n-au răbdare, sunt ușor de distras, le fug ochii după telefoane și nu se pot concentra.
Aoleu?! Doar ei? Vin alegerile. O să le fugă boomerilor ochii din fake news în fake news. Oricum, chiar așa, generația OTV și Dan Negru s-a găsit să critice? Și dacă-ți opresc pe stradă 100 de români de peste 40 de ani, cu copii acasă, câți crezi că au TikTok și stau cel puțin două ore pe zi pe el?
Domnul Maci spune în articol că lucrează cu cei din anul I la „Gândire critică”, ceea ce mi se pare nobil și frumos, dar mi-am dat seama după șase luni de catedră că 12 ani de școală românească (așa cum e ea acum) nu te formează ca la 19 ani să discuți.
Voi nu știți asta, dar eu am o mașina a timpului și m-am întors în timp să văd cum gândeau cei din generația mea care s-au dus pe la psihologie, sociologie, jurnalism, filozofie și multe altele la care spiritul observației e baza.
Nici nu-mi pun problema să-i jignesc pe aceia care la 19 ani erau tobă și le mergea mintea mai ceva ca Pentium4, dar dacă vă recunoașteți între voi (și vedeți textul ăsta), vă rog să vă priviți în oglindă și să vă amintiți cu sinceritate cam câți erați de același nivel. În clasă. Chiar așa, prin 2008-2009-…-2000câtvreitu, duduiați toți în clasă de gândire critică și spirit de observație?
E 2008, când dădeam examenul maturității, și mă gândesc la colegii de liceu, facultate, muncă și prieteni. Aș putea pur și simplu să-i numesc pe ăia care la 19 ani aveau creier de facultate. Dacă fac acum o listă cu ei și cum și ce gândeau la vârsta aia îți garantez că doar 10% puteau să ducă pe bune studii superioare. Și eu nu eram printre ei.
Și cu cât întreb mai mulți oameni cum erau colegii lor de liceu/facultate aflu că-n majoritatea cazurilor s-a lălăit până s-a reușit. Important era să-ți dorești victoria. Dar și întrebatul ăsta nu-i așa simplu. Că nu te duci la cineva de 39-40 de ani și-l întrebi „nu-i așa că pe vremea ta se făcea școală?” Că răspunsul în 99% din cazuri e previzibil. „Cercetarea” asta se face cu grijă, ca atunci când vrei să afli dacă bunicii tăi s-au iubit, ori s-au luat pentru că aveau pârloagele vecine și părinții aveau interese de business. Și Mamaie mi-a zis că l-a iubit pe Tataie, până mi-a recunoscut cinci întrebări mai târziu că „dragostea e ca pofta, vine mâncând”, ăla o mai bătea („dar așa era atunci”) și în principiu s-a bucurat când a rămas văduvă că oricum îi mâncase ăla zilele.
Așa și cu școala aia de pe vremuri.
Are homo sapiens un talent în a-și romantiza trecutul, ceva de speriat! Că și nostalgia asta comunistă nu vine pe burta goală (paradoxal). Pur și simplu ne era mai bine când eram tineri și frumoși, chiar dacă ne era frig, foame și ne îmbrăcam în mintea noastră cu hainele din Neckermann. D-aia singurul român sincer din ultimii 2-300 de ani a fost George Bacovia. Că ăsta, la 22 de ani, în loc să se plângă că liceul nu mai e ca pe vremea lui (cum îi șade bine oricum trecut de o etapă), s-a apucat să spună că anii lui de liceu au fost ca de cimitir.
Fie, poate că vremea domnului Maci a fost altfel. Constant aud că școala înainte de 89 a fost ceva de vis. Că „se făcea carte”. Și iar mă întreb: cum de din atâta carte n-am ajuns și noi vreun model ca finlandezii? Ori cum de din atâta carte am ajuns atât de jos, cum se plâng tocmai cei care au făcut atâta carte? Că revoluții au avut și alte țări, le-a căzut și altora comunismul, iar acolo unde n-a fost ce să cadă au venit și peste copiii lor desenele animate violente, telefoanele, social-media și englezismele. Chiar așa, e elevul/studentul român cel mai prost? Sunt mai mulți? Sunt peste tot? De ce sunt? De ce nu sunt la alții? De ce sunt doar la noi?
Și revin la tema „gândirii critice”.
E crunt să pretinzi gândire critică la 19 ani după 12 de memorat ca papagalul răspunsurile și interpretările altora. Că eu când l-am interpretat în a 11-a pe Nichita Stănescu ca fiind sub influența alcoolului și că d-aia a gândit respectiva metaforă m-a dat profesoara afară și mi-a zis că-s impertinent. Dacă-i spuneam că Eminescu nu era fleașcă pe plopi, ci pe o duduie pe care o urmărea cu o dubioasă insistență, iar mă dădea afară. Nu-mi aprecia gândirea critică și spiritul de observație. Iar în 12 ani de școală am dat de tot felul: profesor de istorie antisemit, profesor de religie rasist, pomanagii, ultrareligioși ș.a.m.d.. De altfel, în anii ăia un singur profesor încuraja gândirea critică: ăla de sociologie și filozofie. Și era atât de ciudat ce făcea că până și ceilalți profesori îl bârfeau elevilor (nu doar invers). Dar acum, atâția ani mai târziu, îmi dau seama că ăla era singurul care te provoca să gândești.
Și jurnaliștii din anii când eram eu elev, deci jurnaliștii care au făcut școală (nu ca acum) erau fierți pe perlele de la Bac. Perle care, fie vorba între noi, sunt de multe ori dovezi de gândire critică.
Și ca mine mulți.
Și mă uit la câți fac 19 ani și zic „bă, dar psihologia/sociologia/filozofia sună mega interesant”. Că mai țin minte de la liceu că era ceva interesant de vorbit la orele alea. Ori, specific în cazul celor de la psihologie, poate repară ceva aproape de casă (vă știți, nu mă faceți s-o zic).
Am auzit că pe la alții, după liceu, te încurajează părinții să pleci vreun an-doi prin lume. Să treci granița, să te faci chelner, să dai nas cu viața. Și apoi să-ți dai seama ce vrei să te faci și implicit ce să studiezi.
Eu, la 18 ani, aveam gașca plină de studenți la filozofie-jurnalism, că la Spiru „Fabrica de Diplome” Haret era profilul ăsta. Și când nu știai ce vrei de la viață te țineau părinții trei ani la facultate în melanjul ăsta pseudo-intelectual. Din care nu știu câți au ajuns jurnaliști, filozofi, ori capabili să lege trei fraze cu sens.
Și iar mă întorc la textul domnului Maci: unde-s toți deștepții școlii „când se făcea școală”? Că-n privat, pe unde mi-am scăldat cartea de muncă, n-am dat de așa mulți. Ba din contră, indiferent de generații, am dat de analfabeți, ori debili cu diplome. Și nu unu/una. Mulți. Fie, hai să vorbesc aproape de casă: publicitate (a.k.a. advertising). Doamne, ‘pa-ți-aș tâlpile, agenția și dubioșenia. Oameni cu facultăți, masterate și doctorate în te miri ce, ei complet idioți și incapabili să lege două idei într-un mail. Una era somitate academică în „Comunicare” și îi curgeau bale din gură încercând să scrie un mail coerent, asta ca să nu-i mai enumăr pe intelectualiii care erau abuzatori sub protecția diplomelor.
Unde sunt rezultatele școlii bune?
Că și dacă întreb rude și prieteni despre colegii lor de muncă, indiferent de vârstă-generație-mărime la picior, aflu despre specimene în câmpul muncii care au terminat facultăți și ai impresia că le-au terminat de tencuit.
Pe mine asta mă distruge psihotronic: dacă ăștia tineri de azi „sunt vai mama lor, și-au pierdut capul pe TikTok”, cine sunt părinții lor? Care-i tribul ăla în care au crescut?
Că o tot aud p-asta că tinerii nu citesc. Dar părinții lor citesc? Ăia care până în 89 rupeau cărțile care se găseau au mai citit cu atâta poftă când s-a deschis Tele7ABC? După 89 au mai pus mâna pe ce a intrat pe piața de cărți, ori pe Infractoarea Mov? Când se dau cu capul de pereți că stau copiii pe TikTok ei nu sunt tot acolo?
Ăștia tineri, așa „praf” cum sunt considerați, sunt prima generație care chiar își pune probleme. Că-i auzeam la seminarii și pe holuri. Păi și-au vorbit ăia din generația mea, la facultate, despre rasism, romi, discriminare de gen, ș.a.m.d.? Poate că tehnologia asta îi apropie de subiecte care pentru ăia de acum 15-20-… ani erau OZN-uri, ori blasfemii. Firește, orice generație are și din ăia, dar n-are copilul de 19 ani vreo vină că părintele l-a presat să facă o facultate. Poate l-a încurajat spunând „uite, eu am terminat o facultate, nu poți și tu? Și a lui Popeasca e la facultate, tu ești mai prost/proastă? Fă măcar o psihologie/sociologie/filozofie/jurnalism, ceva. Și dacă-ți iei și carnet de șofer te-ai scos!”
Asta zic: nu ne punem problema bine.
Când mai citești editoriale și știri despre cum tineretul e „prost”, înainte să simți un tremur orgasmic să-ți dai seama că ești generația care a crescut eșecul. Și nu, n-ai făcut destul. În 99% din cazuri n-ai făcut nimic, ai mers pe burtă.
Și da, multă facultate nu e pentru 19 ani. Ce jurnalism, filozofie, psihologie ș.a.m.d. să înveți la 19 ani dacă 12 ani n-ai deschis o carte, o știre, n-ai purtat o conversație inteligentă cu părintele? Și ăla cum de nu-și dă seama că mai ai viață de băgat în tine până să începi să memorezi încă trei ani ca la liceu? Eu mă visam gazetar la 19 ani că tata citea ziarul și credeam că e mișto să pui știri pe foaie. Mi-a luat enorm să înțeleg ce înseamnă asta și încă pe atât să-mi dau seama că totul e o vrăjeală proastă cu patron.
Concluzia primei experiențe la catedră? Tinerii sunt foarte ok. Deștepți, implicați, se descurcă perfect pentru niște oameni care pare că s-au crescut singuri. O să fie bine. Și dacă n-o să fie bine ei sunt ultimii vinovați. Așa cum știu de la profesorii de 1-12, părinții sunt problema. Fix ăia care se plâng de copii.
