Dacă citești textul ăsta înainte sau după revelion semințele același gust are.
Prin 2022 mi-a scris Anca Zaharia să mă întrebe dacă mi-ar plăcea să scriu și eu câteva gânduri în Revista GOLAN, în ritmul meu, despre ce simt eu. Nici n-am stat pe gânduri, m-a bucurat prea mult invitația, știind ce standarde impune proiectul, ce își propune să ajungă, și cu ce oameni mă înhait. De altfel, am știut mereu că Anca este chitită să livreze maselor un produs cultural accesibil, fără sforăituri, fără pedanterie, iar ambâțul ei mi-a dat mereu încredere.
Când m-au întrebat câți bani vreau pe articol le-am zis că nu discutăm de bani până nu se pun ei pe picioare și nu sunt unde vor să fie. Mai bine să investească oricât ar crede că aș cere în promovarea revistei, ori dezvoltarea ei. Le cer eu bani când simt că au de unde să dea.
Am mai procedat așa și cu alte proiecte în care am crezut și care știam că pleacă la drum cu mai multă ambiție în portofel decât bani. Altora le-am zis să mă plătească cât simt ei că e echitabil și față de restul echipei, raport muncă-prestație. N-am regretat niciodată strategia asta și n-o s-o fac nici pe viitor în astfel de situații. De la unii mai puțin, de la [ce zeu vrei tu] mai mult. Poate ajută pe cineva socoteala asta: Venitul Social crește dacă renunți la un Beneficiu Material care pentru Solicitator este mai important decât pentru Furnizor (tu fiind furnizorul). Plus că te pomenesc și-n acatiste.
Zilele trecute Ionuț Popșea, fondatorul revistei, a zis niște vorba la final de 2024, după trei ani de golăneală. Recomand să-i citiți textul, dar dacă nu vreți să săriți din ăsta în celălalt vă fac eu un rezumat într-o singură frază: proiectele culturale mor (și) pentru că fanii/prietenii proiectelor culturale sunt fani/prieteni cu numele. Adică nu dau bani. Nu-s marafeți, nu-i cultură.
Cam asta s-a întâmplat și cu alte proiecte de tipul. Și probabil o să se mai întâmple.
Au mai fost reviste mișto care au ajuns pe butuci că n-au mai fost bani. Proiecte video. Podcasturi. Teatre. Concepte muzicale. Dacă se puteau finanța din „vai, ce mișto!” erau listate la bursă pentru că un „vai, ce mișto!” ajungea să valoreze cât un Bitcoin. Dar eu m-am dus săptămâna trecută să plătesc întreținerea și administratora mi-a zis „320 de lei”, eu am zis „cât înseamnă asta în <<vai, ce mișto>>uri?”, iar ea a zis că „nu se acceptă”.
Popșea zice în articol că n-are prieteni pentru că e brutal de sincer. Mă simt inspirat de abordarea lui și dacă prețul e lipsa prieteniei am de gând să-l plătesc și eu.
Adevărul e că prietenii culturii sunt de foarte multe ori (și cei mai mulți dintre ei) destul de moi în manifestarea sentimentelor. Sunt mai degrabă genul care nu vor să facă primul pas, s-o facă Madam Cultura. Probabil să n-o sperie, să nu pară golani, să nu lase impresia că vor s-o impresioneze financiar.
Realitatea (mea) e că mulți dintre cei mai amorezați după ideea de cultură poziționează această poftă ca felul al IV-lea în preferințe. Primele două dish-uri sunt din alte sfere („că oameni suntem”), desertul e desert, și dacă mai e loc intră și niște Cultură. Altfel, aia e.
Am auzit prea des oameni să spună „bă, nu pot sponsoriza și X proiect pentru că sunt deja abonat la Y, Z, Q”.Dar n-a zis nimeni că e o competiție între ele, că proiectele culturale trebuie să participe într-un Hunger Game (precum ONG-urile). Când ești fiert pe cultură (mai ales declarativ) renunți la non-cultură pentru și mai multă cultură. „De unde bani?”. Bani se găsesc, mintea să vrea.
Vreo 7-8 ani de zile mi-am monitorizat cu aplicații și Excel-uri cheltuielile zilnice. Când te uiți la cheltuieli în ritmul ăsta îți dai repede seama de unde ai putea face rost de bani pentru acel extra bine la care tânjești.
Cât te costă o carte în plus pe lună? Vreo 3 sticle de Cola. Cât te costă un bilet la teatru? O pizza + bere în oraș. Cât te costă revista aia pe care chiar vrei să n-o lași să moară? Cât meniul ăla la Mc. Calculele par ridicole, dar când le vezi arc peste timp chiar îți dai seama că-n anii când ai intrat la Mega „după pâine” și ai ieșit cu bon de 70 de lei ți-ai păpat banii de cultură. Și apoi îți zici „de unde să tai? Că am și Netflix… susțin o presă independentă… dau și la un newsletter”. Păi nu tăia din astea, că nu ți-a zis nimeni să tai de aici. Și nici nu trebuie. Taie din obiceiul de a cumpăra mai mult decât halești. Taie de unde dă dureri de cap. Taie din compulsivitate.
Pentru mine cea mai mare revelație a fost să-mi dau seama câți bani consum pe mâncare mediocră în oraș. O grămadă de bani pe paste mediocre, burgeri jenanți, ciorbe și altele. Dar mi-am dat seama de asta și învățând să gătesc (și stricând primele rețete). Îmi e rușine de mine să mai merg în oraș să comand paste (bolognese, carbonara, de care vrei tu), când știu că acasă mi le fac de cel puțin două ori mai ieftine, de trei ori mai multe, și de cele mai multe ori cu ingrediente mult mai bune. Acum câteva luni chiar n-aveam chef să gătesc și am zis să-mi comand niște carbonara. M-am jurat cu mâna pe porția aia de 40 de lei în care plângeam de ciudă că nu-mi mai fac niciodată așa ceva (de altfel, un aspect senzațional de des întâlnit când vine vorba de mâncare comandată). Îmi lua 15 minute să-mi gătesc ceva de 40.000 de ori mai bun. Când înveți să faci ciorbă acasă aia din oraș e jaf la drumul mare.
Aici se duc o parte din banii de cultură.
Asta nu înseamnă că nu mai mănânc în oraș, dar când știi să mănânci știi și unde și nu-ți bați joc de papilele gustative și de bani. Cum să mănânci mici la tigaie în oraș? Nu-ți e puțin rușine de tine?
Iubitorii culturii spun mereu că ei deja iubesc o parte a culturii, de unde bani de alta. Se găsesc. Dacă se vrea. A găsit șoferul meu de Uber de azi 1.900 de lei să dea pe bombe și petarde, cu toate că se plângea că e amărât, și n-ai tu?
Dar mai e un aspect (și aici simt că risc precum Popșea).
Sunt prietenii producătorilor de cultură. Dintre ăștia foarte puțini chiar susțin ce produc prietenii lor mai creativi. Că-s muzicieni, pictori, poeți, scriitori ș.a.m.d., câți dintre ei chiar scot banul pentru prietenii lor? De ce? Să-și spună singuri, n-o fac eu pentru ei.
Dacă Dorian Popa ar scoate un volum de două poezii, ambele despre gambele lui, ar vinde toate cele 100.000 de exemplare, la 50 de lei bucata. De ce? Pentru că fanii și prietenii acestui tip de produs cultural sunt foarte dedicați, găsesc bani, se descurcă. Se simt aproape obligați. Nu se discută: ne place Dorian, cumpărăm tot ce produce el. Film, carte, timbre, orice!
În același timp văd cântăreți cu mii de „vai, ce bine sună” pe Youtube și nu reușesc să strângă 50 de oameni la un concert pe bilete. Văd scriitori (debutanți sau nu) cu sute de aprecieri pe social-media și nu reușesc să vândă cât să-i motiveze să mai scrie. Nu mă feresc: și pentru mine e o enigmă să văd câți oameni îmi apreciază munca gratuită (din online) și câți n-ar da un leu pe cărțile mele (de parcă-s scrise de alt George Bonea, nu aceeași minte care a scris speakerul demotivațional, textele de blog ș.a.m.d.). De ce? Să-și spună singuri, n-o fac eu pentru ei.
Dar eu sunt un caz ok, nu trăiesc din plăcerea creației, fac altceva pentru pâine și o fac îndeajuns de bine (și norocos) încât să-mi permit timpul și energia să fiu creativ pe lângă. Alții trăiesc din arta lor și aceasta nu le permite extra-job. Și dacă ești apropiat de cineva în postura asta, te bucuri de arta lui, dar nu-ți găsești un 10 lei/lună pentru el… nu-i meriți creația, și implicit să-ți facă parte din bagajul social.
Dacă îți doresc ceva, indiferent de an, e să-ți dai seama că se poate extra-susținere pentru ce simți că aduce un plus de valoare. Absolut că se poate. (Aproape) oricine are de unde să taie. Și mai bine sponsorizezi tu arta (și jurnalismul, dacă vrei o paralelă veridică) decât s-o facă alții. Dă tu bani artistului preferat înainte s-o facă alții (pariuri, tutun etc.).
Ai putea face un lucru bun pentru cultura din România. Pe 1 ianuarie cumpără un autor român.
Ori fă-ți abonament la o revistă de cultură. Ori bilete la un teatru. Dacă ai putea face asta în prima zi a fiecărei luni e minunat. Dacă ai putea la trei luni e grozav. La două luni e o minune. Lunar e deja prea mult. Mai bea și tu o Cola, știi ce zic?
Susține ce spui că îți place! Că dacă n-o faci tu se întâmplă cu siguranță una din două:
- ce-ți place dispare;
- ce-ți place e sponsorizat de altcineva și acel cineva poate dicta cum evoluează plăcerea ta. „Nu mai ești ca la început… te-ai stricat…”. Păi dacă nu l-ai stricat tu, cu banii tăi…
3 răspunsuri
Incurci putin borcanele, la comparata cu Dorian Popa. Aia nu e consum de cultura, e biletul de validare, de apartenenta la un clan.
Problema cu cultura e ca oricum o dai, e cam la coada prioritatilor/nevoilor.
Daca nu cheltui bani pe prostii la mega si mese in oras si glovouri tot se poate intampla sa fii fiert pe economii, ca in cazul meu de pilda, ca sa cumperi casa. La care adaugi bani pentru sporturi copil (si articolele sport aferente), un concediu frumos, si uite asa nu iti vine sa dai nici 10 lei pe cultura, cand tragi linie.
In orice societate principalii consumatori platitori de cultura sunt segmentul foarte tanar al populatiei – pentru validare sociala si ca parte a educatiei scolare si cei aflati la varsta a 3-a care si-au rezolvat intre timp alte prioritati, precum cele descrise mai sus.
Ok, înțeleg ce spui, dar când dai bani la cultură nu e doar validare și apartenență la un clan?
Și înțeleg punctul tău de vedere, acela al economisirii pentru un scop mai important (casă, educația celor mici), dar educația lor se poate face tot prin consum cultural… deci cumva tu contribui la cultură, doar că una „juvenilă”. Deci ești ok, zic eu.
Interesant si bine intenționat acest articol dar incomplet as spune.
Oamenii au tendinta de a lauda când vad un artist necunoscut la început de drum chiar dacă poate forma respectiva de arta nu li se pare mare lucru. Adică atata timp cat nu li se pare un dezastru, ei spun ca le place. Oamenii în general când vad un artist la început de drum au tendința de a încuraja, le place sa ofere o vorba buna sau pe internet un like, un comment pozitiv chiar dacă nu au fost dați pe spate. Deseori oamenii sunt impresionați când un amator/semi-profesionist la început de cariera face o forma de arta decenta pentru ca știu ca ei nu pot face asa ceva și pentru a face acea forma de arta trebuie sa studiezi/muncești ceva timp și poate ai nevoie și de ceva talent. Dar ei nu apreciază acea forma de arta precum o apreciază pe cea a unui artist consacrat.
De asemenea trebuie sa fim atenți la nivelurile de placere. De exemplu sa spunem ca un baiat asculta din când în când de anii de zile vreo cinci melodii jazz. Sunt alte genuri de muzica care ii plac mult mai mult. Cineva ii pune sa asculte o melodie a unui cantaret amator de jazz care canta ok. El spune:”Imi place. Suna foarte bine”. Dar daca o sa i se propuna sa cumpere ceva de la respctivul cantaret, va refuza și poate va inventa o scuza cum ca are alte planuri cu banii. Adevărul e ca lui i se pare ok melodia dar nu se compara cu artiștii consacrați pe care ii asculta și oricum jazzul nu e printre favoritele lui genuri muzicale. Dar din cauza felului in care și-o exprimat lauda pentru cântăreț, da impresia ca ii place foarte mult, ca nimeni fie ca vorbim de discutii in persoana sau comentarii pe youtube nu va spune:”Imi place la un nivel mediu spre acceptabil aceasta melodie”… cine vorbește asa, sa fim serioși.
Adevărul e ca principalul motiv(nu singurul) pentru care nu au succes e ca nu sunt mari artisti. Fac o treaba ok pe care un om simplu nu o poate face deloc dar departe de nivelul artistilor consacrati.
Si mie mi s-a întâmplat să ascult o melodie de la unii necunoscuti pe youtube, sa dau like si un comment de genul:”Bravo! Ce fain suna! Sper sa aveti cat mai mult succes cu ceea ce faceti!”… dar dupa aceea nu am mai ascultat nimic de la trupa respectiva, nici macar melodia la care am scris respectivul comentariu.