Zilele trecute pierdeam timpul așteptând ceva într-o intersecție și îmi clăteam ochii cu dinamica unui bulevard aglomerat din București. Îmi picaseră ochii pe un Volkswagen Polo negru, parcat pe una dintre trecerile de pietoni. Nu ciupea din zebră, n-o atingea pe la colțuri, ci era fix pe ea, mașina fiind oprită paralel cu bordura, ca un zid între pietoni și șosea.
Mașina nu era pe avarii. N-avea de ce. La volan încă era șoferița, iar pe bancheta din spate copiii ei. Avarii pui când semnalizezi că ești plecat „5 minute”, dar dacă diriguitorul n-a abandonat căruța nu trebuie să-ți semnalizezi staționarea. Așteptau pe cineva.
Au așteptat vreo 10 minute. Vreo 10 rânduri de pietoni care s-au muncit să traverseze pe lângă mașină. Apogeul a fost atins când o doamnă în scaun cu rotile și însoțitorul ei s-au văzut nevoiți să reinterpreteze traversarea din cauza impedimentului de tablă. Șoferița se uita la ei ca la un film. Nimeni nu s-a enervat, nu s-au aruncat vorbe de ocară. Probabil de rușine, cine știe.
Mă gândeam ce situație ingrată s-ar putea isca dacă în intersecție ar apărea un polițist. Cum ar trebui el să impună litera legii în fața unei mămici și a copiilor ei, cum acesta n-ar avea o altă treabă mai bună de făcut (precum să-i aresteze „pe nemernicii din Parlament”) și i s-a cășunat pe biata femeie.
Până la urmă n-a mai fost nevoie să vină polițistul. Din cofetăria aflată în buza trecerii de pietoni a ieșit o a doua persoană adultă, cu o pungă de bunătăți, a pasat comoara celor mici și după ce s-a urcat în mașină au dispărut în trafic.
Ce la mustață a fost un om al legii de gura lumii pentru că n-a găsit ceva mai bun decât să strice ziua unui om a cărui singură vină e că n-are mai multe locuri de parcare. Cu toate că la 50 de metri de trecerea de pietoni erau locuri de parcare libere, dar implica un efort de 50 de metri. Nu merita, când era deja un loc liber ÎN FAȚA cofetăriei. Fie el, locul liber, o trecere de pietoni. O naivă convenție urbană.
Am vrut să încep cu exemplul de mai sus pentru cele care urmează, dar să nu credeți că-i vreo excepție exotică în traficul românesc. Sunt ferm convins că dacă mergem iar acolo, în intersecția aia, în câteva ore găsim alte și alte exemple (după ce a plecat mămica cu Volkwsagen-ul Polo s-a „parcat” pe trecere un sexagenar într-un 4×4 silfid. Nici el n-a stat mai mult de 10 minute și n-a încurcat mai mult de 10 rânduri de pietoni care, în esență, s-au descurcat.
La prima mână, în fața unor tipicuri precum cel menționat mai sus, suntem tentați să spunem că oamenii sunt needucați. Dar e prea simplu să fie adevărat. Nu cred că e asta. Nu cred în scuza „needucării”. Că dacă e vorba de needucare am avea reacții de tipul „n-am știut”, ori „n-am crezut că asta înseamnă dungile de pe asfalt”, toate spuse cu sinceritate. Dar oamenii se enervează când le atragi atenția că au comis o „needucată” pentru că au fost educați cu privire la convenție. Așa că devin defensivi. Pentru că își apără acțiunea, știu că nu e frumos, dar mai știu și că „nu e mare lucru”.
De fapt, oamenii aceștia n-au nevoie de „educație”, ci au nevoie de o mai bună înțelegere a acestui „mare lucru”. Un fel de Școală de Economie a Costului Social Pentru Când Ești Neadecvat Traiului în Comunitate. Oricum, „e nevoie de educație” mi se pare o expresie total lipsită de substanță. Oamenilor trebuie să le explici faptul că acțiunile lor au un cost (altul decât amenda).
Dar până să hotărâm ce și cum se va face această Școală, simt că trebuie discutat despre ce, cum și în ce fel se contribuie la diminuarea potențialului pe care l-ar putea avea această școală. Cine îi face pe oameni să creadă că nu există un cost pentru inadecvare?
Și aici ajungem la vedete, personalități, Lumea Bună.
Periodic o ființă umană considerată „personalitate” sau „vedetă” ajunge să comită o inadecvare. Nu mai dau exemple, ca să nu pară că am ceva cu unu sau cu alta, dar îi știți că doar apar în atenția publicului des. Fac ei o nasoală și ajung să fie luați la roșii și ouă stricate. Și mereu ei (și o parte a fanilor) ajung să spună că „sunt și ei oameni ca noi ceilalți, nu-i putem judeca mai aspru”. Da… și nu.
Dacă fața ta poate să stimuleze vânzarea de hârtie igienică cu 7 straturi, așa că accepți să-ți postezi contra-cost chipul pe panouri online/offline, înseamnă că ești conștient/ă de puterea pe care o are fiecare gest pe care îl faci. Când tu ești inadecvat ești de n-jpe ori mai relevant în context comparativ cu un anonim care comite o nasoală.
Poate trece ca ușoară diformitate să-i judeci mai dur, dar Costul Social pe care îl plătim cu toții când aceștia sunt judecați blând/deloc este uriaș. Pentru că din poziția lor superioară (ca imagine) și datorită valului stârnit de popularitatea lor ajung să transmită cu de X ori mai multă putere că legile sunt ușor de încălcat, instituțiile sunt impotente și în esență nu pățești nimic dacă ești gherțoi.
Pe scurt, sunt două formule cu rezultat nasol social (în mod egal) care pleacă de aici:
- Dacă Vedeta scapă îți poate transmite că legea e degeaba, n-o respectă nimeni (deci de ce s-o faci tu?), e țara nimănui, care pe care, ura și la gară!
- Dacă Vedeta scapă, dar tu o pățești, înseamnă că statul decide discreționar, suferă doar „cei mai mici”, legea nu e pentru toți, mai bine dă din coate să ajungi sus ca să-i calci și tu pe alții în picioare.
Oricum o dai, când figurile importante scapă imprimă o puternică imagine în societate.
Țările precum România au oricum o relație proastă cu implementarea legii. Handicapul vine (probabil și printre altele) și din faptul că ne este teamă să implementăm corect legea pentru că această intransigență s-ar putea întoarce asupra noastre.
Dacă eu nu fac compromisuri cu tine nici tu nu o să faci compromisuri cu mine.
Politica autohtonă ne arată cel mai clar acest aspect. Exceptând dictaturile (care s-au dus „the extra mile”), democrația românească (pre & post-comunism) a fost mereu o ciondăneală lipsită de vigoare, dispută în care oameni din taberele opuse s-au bălăcărit pe model Becali-Mitică Dragomir („ne-am certat, dar fără jigniri. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanță, dar nu ne-am insultat”).
De ce? Ai crede că dintr-o politețe aproape nobilă (din înaltul politic nu ne dăm la gioale ca golanii, asta fac extremiștii), dar tind să cred că elita țării (din nou, exceptând în cazurile dictaturilor) a fost mereu conștiență că la ciolan or să vină și Ceilalți, și e bine să lași loc de „bună ziua”.
Priviți scena politică de azi. Nu e imposibil să demonstrezi coruptibilitatea unora (cu nume și prenume), dar de ce să scuipi acolo unde cândva o să pupi, ori știind că nici tu nu ești ușă de biserică? Patul lui Procust nu-ți vine nici ție bine.
Am vrut să spun astea pentru că legile în România nu sunt interpretabile pentru că-s prost scrise, ci pentru că-s convenabil scrise. N-am putea să supraviețuim în litera legii, ne-ar tremura picioarele de frică s-o implementăm ca la carte. Dacă o să trecem și noi prin același tratament?
Ăsta e motivul și pentru care există atât de mulți români care se solidarizează cu micile/marile acte antisociale. „Dar ce a făcut? A dat în cap? A omorât pe cineva?” Astea auzi și de la cei care comit inadecvările, dar mai ales de la salvatorii lor. Pentru că inadecvarea e atât de prezentă încât te sperie gândul că cineva ar putea să sufere de pe urma ei. Că-ți vine rândul.
E mai bine ca inadecvarea să devină, mai degrabă, un pariu social. Azi ai parcat tu aiurea și n-ai luat amendă? Super, „ți-a ieșit biletul” inadecvării. Mâine ai parcat și ai luat amendă? Asta e, mai și pierzi, dar așa e la jocurile de noroc social. Continuă să joci pentru șanse mai mari de câștig. E posibil ca păcăneaua să fie mai adânc întipărită în noi decât lasă să se vadă numărul mare de case de jocuri de noroc.
Așa că mă întorc la panourile publicitare cu puls și greșeli umane.
E contraproductiv să nu le taxezi dur când o comit. Ca instituție pierzi teribil când lași mentalul colectiv să creadă una din cele două ipoteze prezentate mai sus. Dar apoi intervine și costul social, acela al destabilizării percepției vizavi de lege și implementarea ei.
Vedetele își revin de cele mai multe ori dacă taxarea e dură pentru că au deja o plajă confortabilă. Plus că au învățat cu toate o tehnică interesantă a iertării: „poate am greșit, poate nu, dar să știți că sunt un om bun pentru că greșeala mea s-a produs într-un plin act de bine. Deci aproape că greșesc de bun ce sunt”. Urmăriți cele mai recente inadecvări de vedete și o să vedeți că scuzele cuprind un mare procent de laudă de sine.
Unele vedete, taxate pentru nasoale, au spus că amenda a fost prea mare. Nu cred. Cred că s-a luat în considerare costul social și asta e foarte bine. Un fel de taxare progresivă pe raportul inadecvare-putere de influență socială.
Concluzia?
E greu să impui litera legii (ori a bunului simț dacă vă sună mai bine) în fața micro-agresiunilor de zi cu zi (precum exemplele date de mine la început) pentru că aceștia se vor apără – pe bună dreptate – cu faptul că legea se aplică arbitrar și ăia cu statut nu suferă ca ei în contexte identice. Și pentru a evita astfel de scuze și a ne asigura că lucrurile încep să funcționeze trebuie să învățăm să amendăm ca la carte, fără jumătăți de măsură și fără o empatică-colaborare cu unii sau altele.
Recentele grațieri cumpărate de anumite vedete cu un zâmbet tâmp și scuze dubitabile vor întârzia civilizarea spațiului public, fie el pe stradă, trotuar, teatru ș.a.m.d.. Dar mna, „dacă oameni suntem…”
2 răspunsuri
Cu cat imbatranesc, plus niste multi ani de terapie cognitiv-comportamentala, am suspiciunea ca noi (o minoritate a unei minoritati) incercam prea mult sa impunem un stil de a gandi vestic care nu e natural Romaniei. Toate normele de civism public si multe private au un exercitiu de sute de ani in vest. De cate ori ma enervez ca in Romania nu e „civilizatia” din Olanda, de exemplu, imi propun sa-mi amintesc ca noi traim in ideologia politica si sociala curenta de nici 35 de ani! Eu am inceput sa fiu multumita ca vad mult mai putine gunoaie pe strada, fata de acum 10 ani e super curat. Cerem prea mult de la o societate mult diferita fata de idealul din capul nostru.
De acord.