De câte ori are cineva o opinie mai dură despre ceva (orice) legat de România apare, nu se știe de unde, individul care acuză discursul de un pesimism nefondat. O dirijată atitudine anti-românească, un cobit nejustificat, o stricare de karmă. „Dar ne simțeam așa bine…”
„De ce nu putem să vedem partea plină a paharului?”
Fiind o țară în care „Ziua Bărbatului” a fost legată artificial de sărbătoarea Mucenicilor, și asta doar pentru că tradițional pe 9 martie bărbații trebuie să consume 40/44 de pahare de alcool, mi se pare normal să pretinzi o constantă atitudine pozitivă și să vezi exclusiv partea plină a paharului.
Altfel, simt că lumea s-a clădit și a evoluat doar din pricina pesimiștilor care au acționat dominați de insatisfacție, ori au subliniat minusurile de care alții n-au fost conștienți și s-a produs o schimbare (preferabil, în bine).
Eu sunt mai pesimist din fire când vine vorba de România și aștept tranziția când o să mă lepăd de pesimismul local pentru ceva mai global. Abia aștept luxul de a mă deprima o cauză de nivel mondial, să acced la etapa Greta a conștiinței. Da, ăsta e și motivul pentru care prea puține țări de nivelul României au Grete. Când încă n-ai un minim rezolvat la tine-n bătătură nu ai timp/energie să te uiți de foarte sus la planetă. Noi n-avem trotuare curate și ne arde de pădurile planetei?
Altfel, simt că am găsit o metaforă bună pentru situația (deja perpetuă) a acestui contur pe hartă.
România este un avion. Și alte țări sunt avioane.
Avionul ăsta zboară des. El trebuie să ajungă la punctul Z, dar punctul ăla se tot îndepărtează pe hartă, așa că România, în funcție de progrese, se duce mai aproape. Ori mai departe.
În fiecare punct-aeroport (B, J, L, O ș.a.m.d.) oprim pentru alimentare, ITP, schimbare de pilot/staff.
Momentan, de ceva timp deja, zborul e cât de cât lin. Așa ni se pare.
Din ultimele aeroporturi am plecat cu piloți aleși pe principiul „răul cel mai mic”. Nu-s buni, nu-s fantastici, n-avem absolut nici măcar o garanție că ne duc unde trebuie, „dar trebuia să plecăm, nu?”. Oprirea într-un aeroport pentru o mai bună cântărire a opțiunilor de pilot este, conform celor mai mulți, un regres. Așa că de dragul zborului și al aparentului „înainte era mai bine”, tot zburăm și zburăm.
Unii au părăsit avionul ăsta, s-au dus pe alte rute. Trădători. Alții au vrut să plece, dar au hotărât să rămână ca să-l repare. Eroi.
Care e situația acum?
Păi avionul scârțâie vizibil. Pe undeva intră apă. Servirea e proastă, dar avem un meniu frumos, modern, realizat pe bani mulți. 70% din ce e în meniu nu e pe stoc, ori a expirat. Stewarzii sunt așa și așa. Unii foarte drăguți, alții foarte grețoși. Nu există formular de feedback. Ăia grețoși sunt rudele unora de pe cursă așa că nici nu se pune problema să fie concediați pentru că sunt frați/surori/veri/mătuși/prieteni cu mulți dintre pasageri. Și cât suflet să n-ai să-i lași fără loc de muncă?
Bătrânii sunt la cală, împreună cu pastilele lor.
Pe culoarul avionului se zbenguie copiii. Unii-s lăsați de capul lor, alții, mai puțini, interacționează pe stilul Montessori. Sunt ciudați.
În față avem Clasa I. Lumea bună e separată de plebe de o pânză și de la ei pare că vine un miros de mâncare (mai bună) încălzită tot la microunde. Din când în când un influencer vine de după perdea, face o poză cu plebea, urlă un „vă iubesc!” și se duce înapoi.
Avionul e atât de hârșâit încât oamenii se ceartă între ei pentru probleme pe care nu le-au provocat ei.
Un pesimist vede pe geam că munții sunt prea aproape de aripi. Știe că nu trebuie să fie așa, dar i se reproșează că are o atitudine anti-românească/anti-zbor. Aude constant un amestec de „așa e la noi” și „merge și așa”. Important e că la final sunt motive de aplauze, „o să vedeți că e totul ok”.
Scriu toate astea în timp ce aflu că România a „îmbunătățit” din pix zeci de școli care sunt cavouri sigure la un eventual cutremur. În mod normal părinții nației și-ar da coate și ar aprinde lanternele la telefon într-o zonă publică. Dar când ești prost… zbori.
