Ce urmează să citești e posibil să ți se pară răuț. Îmi pare rău că nu vezi uscăciunile de pădure. Totuși, poate simțim mai mulți ceea ce urmează să citești și așa ajungem să ne identificăm, să ne facem cu ochiul de parcă „știu ce zici, bro” și să trecem mai departe cu viețile noastre, așa (de)motivaționale cum or să reiasă la finalul textului.
Acestea fiind zise.
- Casa „smart” și opulența nesustenabilă
(Inițial voiam să spun „cocalăreală nesustenabilă”, dar dacă nu-s atent la termenii pe care îi folosesc o să ajungem să vorbim despre altceva. „Opulența” sună mai corect.)
Am un document Word în care de vreo 5 ani arunc, cu liniuță, idei de texte și gânduri. Am ajuns la pagina cu numărul 21. Zilnic deschid acest document și mă uit prin notițe și observații. Văd ce s-a mai schimbat în gândirea mea, ce observații încep să se lege între ele, ce mijește a potențial text de blog, Revista GOLAN, ori poate și vreo carte.
Zilele trecute mi-a arătat femeia un clip pe TikTok. (Ea a tras meta-paiul scurt și are TikTok pe telefon, eu fiind beneficiarul unor periodice rezumate și update-uri în materie de ce se mai întâmplă în universul ăla.)
Îmi arată o vedetă de la noi. Nu-i dau numele că apoi ajungem să discutăm despre dânsa și persoana ei nu-i atât de relevantă, e o altă simulare cvasi-artistică a perioadei în care trăim, plus că dacă s-ar afla cu nume și prenume cine e mi-aș face iar facultatea de râs și aș avea un junghi în licența de jurnalist pe care o împărtășesc cu ea, fiind colegi de promoție.
Perioada aia de studiu e într-o ceață pentru mine. Îmi aduc aminte că la vremea aia citisem într-un tabloid că n-a avut timp să învețe pentru licență că avea de pozat goală și lucrat la cariera muzicală, parcă luase 5 la scris și 10 la oral, parcă media celor două note a reieșit într-un Click/CanCan/Libertatea că e 8,33 (?!) și parcă la admitere a venit să facă un pictorial sexy pe scările facultății cu cățelul în brațe. Repet: o ceață provocată de un amalgam de stânjeneli tabloide pe care distinsa instituție n-a știut niciodată cum să le abordeze astfel încât să nu se transforme într-o jenantă fabrică de diplome.
Ani de zile mai târziu îmi arată femeia că artista mai sus menționată încă există, reprofilată în creatoare de conținut pe TikTok (așa pare) și împinsă de algoritm cu un video în care-și prezintă noua casă. M-a ros curiozitatea să-i văd transformarea, sperând că ființa pregătită acum ±15 ani să rupă ecranele televizoarelor și rubricile cu „Fata de la pagina” s-a metamorfozat (măcar!) într-o individă învelită sub o mantră de mindfulness/pseudo-spiritualitate „hai să trăim mai simplu”, cum am tot văzut la alții și altele care mimează un ascetism materialist de-ți vine să plângi cu lacrimi de like-uri.
Casa viselor, despre care am aflat cercetând (puseu de licențiat în jurnalism) că e „verde și smart” (conform proprietarei) e un monument locativ al intersecției dintre middle class aspirațional și nouveau riche. Nu-i nimic „verde și smart” în cubul ăla.
E o măgăoaie care la exterior pare blocul unui dezvoltator care s-a grăbit să ridice o șustă pe un parc retrocedat pe nașpa. La interior e un mix de recepție de hotel turcesc care vrea din tot sufletul să te simți ca la 5* pe care nu știi să le recunoști nici dacă-ți cad în cap. Casa e o adunătură de spațiu mare (foarte mare), gol, rece, presărat cu colțișoare instagramabile, dar inutile în restul timpului. E o butaforie, o salată de elemente pe care un aculturalizat le aduce împreună unind talmeș-balmeș ce a văzut frumos la alții și vrea sub un singur acoperiș.
Bifează totul.
Oglinzile multe și mari ca de recepții hoteliere, masa „de dining” așezată atât de impractic și fals în spațiu încât n-o să fie folosită decât pentru a poza cina perfectă (care apoi va continua turcește pe canapeaua din fața televizorului uriaș). Colțul de citit unde nu se află cărți. Mobila aia din materialul ăla care demonstrează ce se poate întâmpla cu stilul Victorian dacă-l trage curentul. Biblioteca cocoțată absurd aproape de tavan la care ajungi cu scară ca-n bibliotecile universitare (cum îi șade bine unei biblioteci de casă în care nu te saturi de atâta citit) – cărți care după port îmi aduc aminte de amicul al cărui business e să facă cotoare false și pe care le vinde analfabeților cu ștaif ca să pară, de la distanță, că știu greaca veche, latină și citesc clasicii doar în original (e un fenomen fascinant ăsta al cărților false). Dormitoarele sunt hambare de avion, mari și golașe, ideale pentru ceea ce Thorstein Veblen putea să definească ca fiind definitoriu pentru clasa bogată care vrea să-și arată valoarea prin exces de spațiu inutil. Ești atât de bogat încât îți permiți inutilul.
Casa „verde și smart” se încheie cu visul oricărei fete care a visat să fie o prințesă: un dressing mare cât o zi de post, spațiu în care sunt sigur că „verdele” și ”smartul” își dau mâna cu consumerismul fast-fashion.
Totuși, să nu omit un aspect important. Proprietarii casei de mai sus au recunoscut faptul că au lucrat singuri la dezvoltarea proiectului. Ei au fost și designeri și arhitecți și tot. Împreună au produs această fericire „neo-clasică” și „neo-modernă” în același timp (vorbele din ghilimele aparțin proprietarei).
Am făcut toată această incursiune prin casa unor oameni pentru că de ceva ani mă țin să găsesc startul unei idei care mă macină: impresia sustenabilității, chinul ecologiștilor care nu văd (ori nu-i aud eu vorbind despre asta) opulența poluantă.
Se vorbește enorm (și foarte bine) despre cum diverse industrii poluează masiv, ori despre cum individual putem salva planeta dacă nu mai bem cu paiul și prindem dopul de Coca-Cola de sticlă, dar pe mine mă roade altă perspectivă ecologică: aceea a mimetismului de valoare, a căutării de statut social prin acțiuni poluante.
O casă precum cea descrisă mai sus, oricât de „smart și verde” ai spune în reviste glossy că e, nu e. Că nu e. Poate-s cinci becuri ecologice prin ea, dar altfel nimic.
Pun problema așa pentru că fără să ne dăm seama (din păcate) trăim într-un sistem liniar al imitației. Casa descrisă mai sus este standard/ideală pentru cei mai mulți. Și nu mă refer doar la România.
Există o linie (căreia nu i se vede capătul) al statusului social. Ea merge constant înainte. Tot înainte, împinsă de cei care dau cu adevărat tonul în tendințe (ăia care nu poartă Logo pe ei). Cei descriși mai sus, cei care dețin „casa neo-clasică/neo-modernistă” sunt (din fericire pentru ei) într-o poziție favorabilă pe această linie (din punct de vedere financiar). Nu-s elită (sunt lipsiți de cultură ca să fie), dar nu-și dau coate cu plebea pentru că-și permit o imitație cât mai aproape de sursă. În spatele lor sunt milioane/miliarde de oameni care nu-și permit acest standard (prezentat ca top) și îl vor imita/copia până îl vor kitschui neecologic la cotă maximă. El deja este neecologic (din motivele prezentate la punctul 2), dar prezentat ca „așa trebuie, priviți materializarea succesului personal” devine o dorință pe care următorii pe linia statusului social o vor corci indiferenți la impactul ecologic.
De asta vreau să atrag atenție celor care sunt preocupați doar de impactul fabricilor și paielor de plastic. Corect, și alea sunt lupte importante, dar ca publicitar nu pot ignora efectul profund pe care îl are construirea unor standarde nesustenabile (și absurde).
Altfel, nu că s-ar aplica și-n cazul menționat mai sus (pentru că nu cunosc nimic despre sursa veniturilor celor care și-au ridicat frumusețea aia de casă), dar mai există un aspect neecologic al unei astfel de abordări: indiferență socială (imoralitatea ecologică).
Pentru a menține un anumit statut material unii sunt dispuși să recurgă la lucruri la limita legii (ori de-a dreptul ilegale). Pentru a deține cea mai cea casă, mașină, sticlă de vin spumant e posibil să nu-ți pese (ori să ignori profund) aspecte care țin de oameni și mediu. Până la urmă, de ce să-ți refuzi al 28-a mașină doar pentru că niște amărășteni îți construiesc imperiul în condiții mizere?
Când mai apar știri la TV cu cocalari (aici folosesc corect termenul) care dau 10-15-20.000 euro pe o sticlă de vin spumant („Moet? Un pișat!”, ca să citez din clasici) aveți în vedere că-n spatele manifestării se află, uneori, un întreg lanț de suferință socială/ecologică. Nu mergeți pe fenta „sunt banii lor, fac ce vor cu ei”. Nu-s banii lor.
2. Post-materialismul care va să vie
Handicapul major al liniei statusului social menționată mai sus e că ea e atât de lungă (și frustrantă pentru cei de la coadă) încât fără o filozofie cât mai globală asupra a ceea ce înseamnă bucuria prin bunuri nu se poate rezolva niciodată problema ecologică (ori a inegalității sociale).
Nu ai cum. Atâta timp cât unul mănâncă Amandină cu foiță de aur și altul vede ciocolată doar în poze (educat între timp să creadă că e vina lui că nu mănâncă Amandină cu foiță de aur, că nu încearcă destul, nu riscă mai mult, nu-i mai cinic și indiferent) vei avea o perpetuă stare de nouveau riche indiferenți la impactul plăcerilor lor (în sfârșit) împlinite. Când ți s-a basculat constant în creier că ăsta e standardul și pentru ăsta trebuie să tragi nu-ți mai pasă de copiii care-ți cos tricourile, africanii îngropați în gunoiul tău tehnologic și de delfini oricum nu-ți pasă. O să te gândești la ceilalți când te vor invada încercând (ca și tine) să acceadă la o clasă superioară. Doar că ei n-au fost școliți cu presiunea pe sine (acest „prin noi înșine”) pentru că n-au fost la școală, n-au citit motivaționale. Erau prinși 20 de ore pe zi să-ți coasă cel mai nou pardesiu, exact ce trebuie să porți între 17 August 2023 și 19 August 2023 (după e de modă veche).
În post-materialism omul se bucură de alte aspecte (mult mai puțin materiale). Dar ca să ajungi la această mantră trebuie să scapi de două aspecte: frustrarea indusă (voit/nevoit) de cei din fața ta de pe linie și lupta zilnică după cele necesare (casă, masă, apă ș.a.m.d.). Le-ai rezolvat pe astea două poți să te bucuri de cerul înstelat cu familia, de un mers desculț prin parc, poate chiar și de o carte.
Până atunci, cele menționate la Punctul 1 antrenează concluzia tristă de la Punctul 2.
Cu următoarea ocazie vorbim despre moștenirea arhitecturală a caselor urâte construite în ultimii 20-30 de ani. Asta pentru că drumul Pitești – Rm. Vâlcea mă inspiră de fiecare dată.
