În lumea celor care investesc în cryptomonede există această vorbă: „when Lambo?” Expresia e greu de decriptat astăzi. E (auto)ironică? (Auto)amăgire? Un fel de rugă către karma/sfinții crypto bros-ilor? Cert este că ea simbolizează o așteptare, post-investiție, o materializare a achiziției unui anumit tip de cryptomonedă (ieftină) într-un viitor Lamborghini – simbolul succesului.
În majoritatea cazurilor expresia apare când se cumpără un chilipir, o monedă virtuală ieftină (câțiva cenți, ori mai puțin) și posesorul ei fantasmează că una bucată IeftinCoin va ajunge (foarte curând!) să valoreze cât un Bitcoin. Un altfel de vis umed, din categoria celor care bagă 10 lei la păcănele și se așteaptă să scoată miliardul din aparat.
…
Ciucu, primarul Bucureștiului și unul dintre cei mai abili politicieni din ultimii ani (îl invidiez pentru capacitatea cameleonică de care dă dovadă), continuă misiunea bolojănistică pe care e împuternicit s-o facă sub bagheta șefului de partid: să taie de unde nu deranjează enorm când o face. De altfel, Ciucu a învățat multe de la Bolojan – taie populist cu o mână pe care o flutură în față, taie neoliberal și mai mult cu o mână ținută la spate.
Acum s-a apucat să comaseze teatre și spații culturale, crezând că la cultură era pierderea după care fug pe gheață el și mai marii din partid. Oricum, trăiesc cea mai bună perioadă a vieții lor, fiind protejați în orice de „e AuStErItAtE” și „nE sCaPă De PeSeDe”.
Spuneam că e abil pentru că își consolidează liniștea din partea electoratului pe care l-ar putea supăra, lovind în cultură (și aia oricum bușită). De când a cășunat pe eliberarea Centrului de mașini parcate aiurea (ceea ce nici măcar nu e mare sculă-de-basculă-de-viziune-urbană, e pur și simplu o normalitate) își cumpără tăcerea. Oamenii sunt prea îndrăgostiți de gândul că (măcar) centrul bucureștean ar putea arăta ca niște străzi periferice din Amsterdam, nu-și mai pun problema că se fac nasoale în teatre (și alte nișe de unde se taie pe șustache).
Și spuneam de periferia unor orașe care au dus aproape de perfecțiune situația mașinilor: un primar curajos ar soluționa excesul de parcări din cartiere, că acolo e bătălia de la Podu-Înalt al Urbanismului. Acolo sunt copiii care n-au unde să se joace, bătrânii care n-au unde să socializeze și „pe vremea mea copiii se jucau în spatele blocului”. Acolo se încinge tabla și face aerul irespirabil. Dar pentru așa ceva trebuie să începi să oferi alternative reale de mobilitate și să te transformi tu într-un exemplu de cetățean urban modern. Nu bilete de autobuz scumpite la 5 lei. Primarii actuali se bat în a promite parcări noi (nu știu unde…), pasarele, străpungeri, pasaje.
Oricum, bine că se economisesc bani. Că se austeritate de la Cultură.
…
Vă mai amintiți când medicii aveau salarii mizerabile? N-a trecut atât de mult timp de atunci. Parcă mai ieri protestau pentru a mia oară, cereau să fie băgați în seamă și să nu simtă că fac voluntariat prin spitale mizerabile. Politicul ridica din umeri, n-avea de unde. „N-are mamaia, că-ți dădea…”
În spațiul public se rostogolea, cu succes, un discurs aproape la unison: că medicii nu merită mai mult. Că oricum sunt niște „șpăgari”. „Nu se uită la tine dacă nu le bagi ceva în buzunar”. Presa quality rostogolea în heavy-rotation cazurile cu șpăgarii din spitale, să fie clar pentru toată lumea că TOȚI medicii sunt nemernici. Același medic șpăgar filmat din 100 de unghiuri diferite înseamnă 100 de medici șpăgari.
Doctorii nu meritau. „Că fac milioane pe sub mână, de ce să primească salarii mai bune?” O anatemă socială stătea deasupra unei întregi bresle, pătată iremediabil de câteva mere stricate. O societate cu indivizi plini de păcate (pe persoană fizică) pretindea 100% puritate din partea unei categorii care era forjată.
Iar sindicatele „făceau jocul” ca să nu ne fie nouă bine, să le dea medicilor mai mult, să căpușeze statul.
Ce mai pretenții aveau cei din economia ireală, definiție pe care Moise Guran încă n-o folosea la adresa unei categorii profesionale care nu lucrează în KPI, care nu produce growth și revenue pentru stakeholders. O păstra pentru când aveau să protesteze profesorii, prin 2026.
Oricum, căutați prin arhiva (online și offline) și încercați să vă re-amintiți cum erau portretizați medicii care cereau salarii mai bune. Nu că seamănă cu discursul despre…
…
Profesorii de azi.
Ar vrea și ei să câștige mai bine. Să le fie munca validată din punct de vedere financiar, nu folosită doar electoral. Ghionionul lor e că nu-s (perceptual) la fel de vitali precum medicii. Dacă mâine se opresc toți doctorii din treabă îți mor oameni. Dacă mâine se opresc toți profesorii din treabă îți stau pe loc niște minți (care oricum ar face probleme gândind prea mult). Și oricum profesorii recuperează materia. Trebuie!
Dar care e discursul public? „De ce să primească mai mult? Oricum fac milioane din meditații!” Sună cunoscut?
Oricum sunt proști. Inutili. Nu-și fac treaba. Nu-s motivați (wow, oare de ce?!). „De ce s-au făcut profesori?” Oricum nu muncesc de toți banii. Că stau câteva ore pe zi la școală și au luni de zile de vacanță în care o lălăie. Asta-i muncă? Ce îi stresează? Copiii? Păi oricum nu-i învață nimic, deci nu-și fac treaba.
Profesorii sunt, precum medicii, niște lipitori care sug sângere economiei reale.
Discursul ăsta pare alimentat. N-am putea știi de cine…
Cert este că suntem în gaură cu banii (din nou, mereu, întotdeauna) și cineva trebuie să acopere gaura. Ar putea s-o facă cei care au produs gaura, ca să paracitez din economistul Mark Blyth, „cine a făcut gaură să acopere”, dar asta e aproape imposibil pentru că gaura nu-i făcută nici de profesori, nici de medici, nici de pompieri, polițiști, mame, pensionari, persoane cu handicap ș.a.m.d.. Gaura e făcută constant de cei fără nume pe care politicienii îi numesc „băieți deștepți (din energie)”, „mafia”, „oligarhi”, „greaua moștenire”, ori pe care îi țin aproape ca sponsori.
Gaura e făcută de oameni pe care Bolojan&co. îi cunosc, poate foarte bine, poate prea bine.
Dar cum spunea tot Blyth (în cartea „Austeritatea. Istoria unei idei periculoase”), e mult mai combinație să-i învrăjbești pe cei din economia reală contra economia ireală, chiar dacă cei mai mulți dintre ei își iau micul dejun la aceeași simigerie și se înghesuie în același metrou.
De unde discursul ăsta? Tocmai de la David Hume (1711 – 1776), care spunea despre comercianți (el fiind unul) că sunt „una dintre cele mai folositoare specii umane” pentru că generează activitate economică. Spre deosebire de „avocați și medici”, care nu sporesc industria. Când Ciucu, Bolojan, Guran, Bogdan (CBGB, te-ai prins?! ha!) se adună își fac trupă: The Năsuis. Iar pentru cine nu știe, David Hume petrece constant cu Musk, Zuck, Bezos și alții din gașca asta. Cică Hume are și cel mai mare yacht.
Discursul împins și (într-un final) acceptat de mase trebuie să fie că se întâmplă huzur în populație. Mamele în concediu de creștere a copilului împing plozii prin parcuri (ha!) în cărucioare BMW de mii de euro bucata, din banii economiei reale. Persoanele în scaun cu rotile își încalță picioarele inutile în încălțări Balenciaga, din banii noștri. Profesorii o lălăie pe la catedre, cu gândul la următoarele vacanțe scumpe, refuzând să producă olimpici și genii. La naiba, puteam să-i mai boscorodim și pe medici (că-s șpăgari și își omoară pacienții), dar ne-au scăpat printre degete.
Pe lista de mai sus se mai pot adăuga, total „aleatoriu”, polițiști, pompieri, salvamontiști, oameni din teatre și sfera culturală, poștași, și neapărat „asistații social”. La urgențe am putea să ne luăm și de cerșetori și oamenii străzii, să fie incluși și ei în austeritatea noastră.
Când lucrurile se împut iremediabil îi putem arunca în arenă și pe acei middle-classări urbani, cât de cât realizați – cu un salariu ușor peste medie, să se bată și ei în aceasă confruntare a orbilor. Orice, dar nimeni să nu spună vreodată vreun nume de „băiat deștept” din energie, media, corporații etc. Și cu atât mai mult să pretindă ceva lor.
Ce rămâne totuși important e că nu știm care e rezultatul austerității când aceasta e suportată aproape în exclusivitate de pătura de jos. (de fapt, știm…)
Visul somnului interminabil al neoliberalilor este că un privat lăsat să zburde va produce inevitabil plus valoare pentru toată lumea. Să lași privatul neîngrădit, oricât ți-ar semăna a monopol, pentru că el va produce lapte și miere pentru întreaga lume.
În zilele noastre, când ne îndreptăm vertiginos spre techno-feudalism, vedem că privatul n-are absolut nici măcar o problemă să trateze ființa umană precum o resursă de care se poate elibera imediat ce apare ceva mai ieftin în schema producției. De la apariția AI-ului suntem martori la tot felul de oameni de afaceri zombificați care concediază (a.k.a. eficientizează) fără să-și pună problema dezechilibrului socio-economic.
Și Statul, redus tot mai mult la stadiul de spectator (ori săpat să fie ineficient și apoi spectator) nu poate/vrea (a.k.a. lobby) să intervină pentru că ar „înfrâna” dezvoltarea naturală, evoluția care ne va duce pe toți pe noi culmi ale existenței. E curios cum avântul tehnologic uriaș al ultimilor ani nu ne-a făcut mai relaxați nici măcar pe noi, cei din avangarda civilizației moderne și consumeriste. Omul alb, din Nordul Global, stereotipic „mai educat și civilizat”, care dă trendul și tonul, n-o freacă contemplativ admirând cum îi face tehnologia viața mai ușoară. Nu muncim mai puțin, nu ne relaxăm mai mult, nu stăm mai mult cu familia. Suntem doar altfel de stresați și în căutarea unui perpetuum job care să dea sens și pâine, precum frații și surorile din (genericul) Sud Global. O facem pe bani „mai buni”, dar la limita cât să nu dăm foc unor mașini (excepție Franța).
Diferențele notabile există, mai degrabă, pentru că e o formă de rezistență a vulgului pe care diriguitorii Nordului Global o tolerează atâta timp cât pot externaliza o (mare) parte din producție. Dar siesta europeanului îl costă oricum pe cel care nu dă totul, „lenea” lui fiind mutată ca oportunitate de muncă pe alte meleaguri.
Și lucrurile sunt ușor de manipulat când se inventează constant războaie culturale: că genuri, că imigranți, că feministele.
Oricum, întrebarea principală rămâne: când o să Lambo?
Când acestă crypto-investiție în evoluția nepusă la îndoială și necontestată a hyper-privatului o să-și vadă roadele? Când o să coboare profesorii din Lamborghini de atâta bunăstare revărsată din conturile ultra-bogaților la plebe? Pe când spițe de aur la scaune cu rotile din partea unui Meta/Amazon/Musk ajuns la apogeul succesului capitalist?
Ce umează după austeritate? Teatre gratuite? Îndemnizații de să-ți vină să faci cinci copii pe an? Ne plătește STB-ul să mergem cu autobuzul?
Și dacă nu Lambo, măcar un Logan? Și eventual nu pe credit. Și nu marketat ca scopul în viață.
Și oare va înțelege turbo-privatul că s-a alimentat cu oameni?
Și va înțelege vulgul că hyper-privatul nu întoarce în populație pe cât epuizează din ea?
