Aseară a murit Vadim.
Și asta a readus în discuție subiectul: „cât de repede putem râde de un om mort”. Dacă mă întrebați pe mine răspunsul este „imediat”. Indiferent de situație, că a fost sau nu iubit, umorul nu trebuie să se oprească nici măcar o secundă. Cu atât mai mult în cazul unor oameni ca Vadim.
Mândruță, pios cum îl știm, postase aseară pe Facebook faptul că Vadim are și el copii și nu-i frumos să vadă acest val de miștouri la adresa tatălui lor. Cumva îi dau dreptate. Cumva. Serios, nici mie nu cred că mi-ar pica bine ca la moartea vreunui părinte să văd valuri de glume pe seama lor. Dar în egală măsură părinții mei n-au luat la țintă tot ce este viu sau mort. N-au făcut bășcălie scârboasă și dură de tot ce nu este aliniat la standardele lor morale, sociale sau religioase. N-au instigat la ură, xenofobie, rasism, antisemitism, homofobie și sexism. Și probabil că dacă mama sau tata aveau vreun moment de rătăcire vadimiană aș fi fost acolo să-i trag de mânecă. Că așa fac unii copii cu părinții lor care o iau pe arătură. Dacă le pasă.
Când mai moare câte un Vadim e un semn că generația care a făcut tranziția defectuoasă de la comunism la democrație se mai stinge. Și asta-i bine pentru că-n generația aia se găsesc sute de mii de specimene care-și încep discursul cu „eu iubesc România și pacea, dar (insert minoritate) trebuie să moară. Să mă ierte Dumnezeu, dar (insert minoritate) fac numa` rău!”.
Despre omul Vadim?
Un poet cu flow, dar un gazetar jenant care s-a școlit pupând în cele mai adânci orificii un sistem de care s-a detașat ca după o noapte amor bahic cu o tipă urâtă pe care ai agățat-o la disperare. Politician? Scandalos spre mizerabil, înverșunat și rău. Niciodată n-a pus problema „păcii” și „înțelegerii” în discursurile sale. Dacă putea (și cât de aproape a fost să poată în 2000), intra cu armata peste toți vecinii doar pentru a demonstra că „noi suntem Români!”. În restul timpul s-a țigănit cu toată lumea. N-a scăpat nimeni de gura lui plină de spume și mârșăvii.
N-a avut loc de nimeni și a ținut mereu să-și dea cu părerea. Știți care este cea mai bună definiție a lui Vadim? Faptul că-n ziua când a murit a apărut revista pe care o avea/la care scria. Și-n fițuica aia de ziar îi beștelea pe Țiriac și Halep pentru o presupusă relație.
Dacă există Rai și Dumnezeu trebuie să fie șocant pentru Vadim să-și dea seama că de fapt toată ura lui n-a însemnat mântuire, ci din contră. Probabil stă la poartă cu Petru la ora asta și urlă: „Ce caută toți jidanii și țiganii ăia înăutru!?”.
Oricum, ca să vă dați seama de valoarea „marelui Vadim” o să remarcați că nimeni nu știe vreo poezie scrisă de el/ vreun vers/ citat celebru, dar 99% dintre românii știu măcar o înjurătură adresată de ilustrul Tribun vreunei persoane.
Acum, cine-l înlocuiește? Statul are nevoie de un bufon ultra-naționalist.
