Ceaușescu, brandurile și pupincurismul

Nu-s ferm convins că Împușcatu` a vrut încă de la început, din prima zi de lider al nației, să fie curățat fesier în halul în care a fost. Sunt sigur că pe parcursul domniei lumea din jurul lui a ridicat nivelul de pupincurism în așa hal încât nu puteai să stai nici la 50 de metri de bucile Iubitului Conducător. Era înghesuială.

Pentru asta trebuie să le mulțumim celor pe care eu îi numesc Mihăiță.

Mihăiță e definiția omului care supralivrează nejustificat. Categoria umană pe care eu o învinovățesc pentru multe nasoale. Mihăiță e ăla care pe fondul unor lacune personale supralivrează încât destabilizează tot. Devine un exemplu (pentru că unii lideri adoră să fie înconjurați de piloți kamikaze), o țintă a invidiei și o bară nenaturală la care trebuie să ajungi, ori peste care trebuie să sari.

Mihăiță e un robot. Cu mult timp înaintea inventării lor.

Asta cred că s-a întâmplat și-n comunism, mai ales în România. E clar că lui Ceaușescu îi plăcea să fie lingușit pentru că era un om simplu. Nu vreo eminență cenușie capabilă să realizeze și să reacționeze la copleșitoarea cantitate de fals din jurul lui. El chiar credea că toți românii implicați în acele coregrafii penibile îl iubesc. Bietul naiv.

Dar pe vremea aia se umpluse țara de Mihăiță și se băteau toți pe un milimetru din fundul liderului. Scotea Păunescu o poezie de-ți transpirau fesele? Venea Vadim cu una și mai umectabilă. Și tot așa până făceai xerostomie încercând să-l bucuri pe lider.

Călare pe aceste limbi Ceaușescu a crescut până a devenit imposibil.

Ca publicitar mi se pare interesant să remarc faptul că raportul Mihăiță-Ceaușescu s-a păstrat. Acum între branduri și unii angajați.

Dacă vă plimbați pe paginile de Facebook ale multor branduri o să remarcați faptul că multe vor și sunt umanizate. Așezate în contexte zilnice. Și de multe ori sunt proptite atât de fals și penibil în ipostaze cotidiene încât te apucă râsul.

Urmăriți cu atenție imaginile. O tipă își prepară un sandvich (neapărat) fresh ? Pe lângă ingredientele de pe masă e și rimelul preferat. Un hipster aleargă prin parc? Ce potriveală, e la jogging cu pateul de ficat preferat în mână. Pedalezi printr-un peisaj idilic? Cu siguranță din rucsacul din spate ți se mijește un produs.

Cele de mai sus sunt niște exemple mai mult sau mai puțin reale, dar sunt utile ca să înțelegem la ce ne uităm când frecăm Facebook-ul și ne lovim de reclame.

Brandurile au nevoie de o abordare prietenoasă (că vor să vândă și să se lipească de oameni și contexte), dar penibilul e atins prea des.

Pentru asta trebuie să-l blamăm tot pe Mihăiță. Mihăiță din 2019 nu mai pupă în fund vreun lider autoritar, ci un brand, un logo. Și Mihăiță e ferm convins că într-o poză cu un cuplu care se plimbă prin parc trebuie să apară de cel puțin 3 ori o referință vizuală la produsul pe care-l slujește. Nu contează că e totul fals. Produsul trebuie să fie acolo. Obsesiv. Pitit după copaci, bănci, stâlpi. Nu e obsesiv, e „ghiduș”.

Și cu voia lui, dar ajutat de pupincurism, brandul crește până când… dracu` știe, că nu poți împușca un logo la Târgoviște.

Când lucrurile devin imposibil de nesimțite intervine un creativ care spune „hai să facem brandul să râdă de el, de prezența lui ridicolă în diverse contexte” și postmodernismul ne spune că publicul adoră branduri care se iau peste picior. Ni se pare sincer, funny, cool.

Cred că e important ca toți cei implicați în advertising să înțeleagă ce spun când zic „hai să introducem produsul într-un mod natural”. De cele mai multe ori e natural să nu apară.

Tu ce zici?

dă cu părerea...

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.