Câțiva ani mai târziu am înțeles și eu una-alta. Câteva cărți mai târziu am învățat câte ceva. A durat.
Înainte de toate am (re)descoperit faptul că în societatea noastră (nu știu dacă românească, occidentală sau modernă) nu te învață nimeni nimic despre traumele emoționale. Ale tale, ale prietenilor, ale rudelor. Ele oricum nu există, sunt „experiențe de viață”, „greșeli din care înveți” sau (cea mai des întâlnită variantă) „lucruri peste care să treci”.
În aproape 0 școli și prea puține case se discută despre traumele emoționale și abuzurile care te pot marca la maturitate. Am putea presupune că astfel de discuții n-au loc pentru că nu vorbești de funie în casa spânzuratului. Posibil. Dacă aveți voi o explicație mai bună aștept…
Problema e că trecem prin relații (intime, profesionale, de ce natură vă poftește inima) și când le abandonăm sau dispar n-am înțeles nimic din ele. Nu aș putea pune un % pe asta și nici nu contează dacă numărul e mare sau mic. Fiecare știe câte astfel de relații a avut, dacă numărul lor contează. Fiind analfabeți (psiho-emoțional?) nu reușim să rămânem decât cu etichete: „aia era dusă”, „ăla era nebun”, „o ciudată”, „un ciudat”. Dacă ai în trecutul tău pe cineva ștampilat așa, și n-are un diagnostic profesionist, cel mai probabil n-ai înțeles nimic.
Și-mi dau seama că nu e neapărat vina observatorului, cel care nu reușește să citească situația reală. Parcă e un cerc vicios: traumele sunt tabu – nu se vorbește – nu se înțelege – se etichetează – se merge mai departe. Repeți asta până nu mai poți.
Tot la educație ajungem.
#MeToo a fost un start bun. Baza a fost sănătoasă: să nu se mai ascundă aspectele care ne traumatizează, oricât de lipsită de importanță pare remarca aia sexuală, palma pe fund sau invitația indiscretă. Faptul că mulți n-au înțeles („îi plăcea atunci, s-a trezit că-i victimă 10-15 ani mai târziu!”) demonstrează faptul că nu înțelegem/știm cum funcționează creierul/emoțiile. Nici mașinile nu cedează de la prima groapă.
Eu am fost un ignorant și mă gândesc abia acum, la 30 de ani, la toți oameni cu care am interacționat și pe care am pus o etichetă fiind prea greu să le înțeleg problemele. Mi-ar plăcea să cred că pe copiii noștri o să-i creștem mai deștepți, mai empatici și mai conștienți de problemele altora. Altfel vor pierde și ei numeroase relații din cauza etichetelor.
Nu-mi dau seama dacă e ceva în natura noastră de a transforma victimele în vinovați. Parcă suntem o haită care vrea să scape de cei care șchiopătează. Nu înțeleg. O să mai caut. Oricum, cred că toți suntem loviți.
O mamă legată la ochi ar putea eticheta mai bine niște borcane cu dulcețuri decât am putea noi niște persoane.
4 răspunsuri
La modul: esti depresiv, incerci sa iti rezolvi problema incercand sa te deschizi prietenilor, sa spui ca mergi la psihiatru si/sau psiholog, iar acestia spun : „hahaha ce depresie ma ?, asta e o scuza ca esti slab, patetic, trebuie sa treci peste …” ..kinda.
Și asta.
Cum nu suntem educati ca natie din punct de vedere emotional, nici nu putem intelege cat de important e sa ne deschidem fata de o alta persoana privitor la problemele noastre emotionale, la traume, frici sau orice implica niste ganduri sau trairi negative. Un copil nu primeste niciun fel de educatie emotionala de-a lungul vietii in scoala, nu invata despre suflet, despre trairi si emotii sau cum trebuie sa te comporti intr-o societate, despre o alimentatie corecta s.a.m.d. Iar atunci, toate aceste minusuri din educatia noastra ne vor forma in niste analfabeti emotionali, uneori poate chiar si sociali.
Punem etichetele ca este usor, ca este comod, ca este o continuitatea a ceea ce am invatat de la parinti , scoala, societate. Ca sa scapam de acest obicei inseamna sa citim mult si sa intelegem ce citim, inseamna sa im mai ematici, mai conectati cu cei din jur, dar asta presupune un efort pe care multi nu pot sau nu vor sa il faca. Tin minte reclama de la Coco Cola de acum ceva ani:”Labels are for cans, not for people”.