Privită ca un întreg, umanitatea are un ritm. O medie convenabilă. Acel ceva accesibil lenților și care să nu-i facă pe vitezomani să simtă că stau pe loc.
Specia asta o ducea mult mai bine dacă ăia „ultra-capabili” stăteau în banca lor.
Îți mai amintești de Mihăiță de la școală?
Mihăiță, generic vorbind, era copilul ăla fără viață. Tocea de dimineață până seara. Știa manualele din scoarță-n scoarță, dar n-avea habar să poarte o conversație despre Pokemoni, șotron, ori ce le mai poți face fetelor înainte și după ce descoperi că-ți plac.
Mihăiță era un băiat agreabil dacă nu era dizgrațios prin perfecțiunea lui de fațadă.
„De ce nu ești și tu ca Mihăiță?”. Pentru că Mihăiță nu știe să arunce o minge, are genunchii imaculați, n-a văzut o julitură nici măcar în filme și râde cu grohăituri la glumele lui. Pe care doar el le înțelege.
Anii au trecut și ai intrat în câmpul muncii.
La fel și Mihăiță.
Mihăiță s-a angajat. Mihăiță e peste tot.
Mihăiță stă peste program, Mihăiță vine mai devreme, Mihăiță poate să facă treaba unui pluton. Mihăiță demn de pus în ramă și ștampilat ca „angajatul lunii”. Fotografie din care zâmbește ca un psihopat fără culoare-n iris.
Să nu-l confundați pe Mihăiță cu lingăul de la muncă. Ăla-i altă specie grețoasă.
Mihăiță e doar atât: îndrăgostit iremediabil de muncă. Își iubește job-ul cum n-o să iubești tu niciodată. Ar face dragoste cu munca. Și-ar scoate job-ul la o cafea, ar merge cu el prin parc, ar scrie poezii și balade despre frumusețea job-ului și apoi ar pune petale de trandafir pe pat, în formă de inimă, și s-ar lăsa pătruns de muncă în orificii de care n-a știut niciodată. 9 luni mai târziu ar naște un job mai mic pe care l-ar lăsa pe scările unei mânăstiri pentru că nu poate avea grijă de un copil când vrea să-și dedice existența muncii.
N-ar sta într-o femeie superbă cât ar poposi la birou. Îți vorbește atât de mult de muncă încât colega care tocmai a născut n-apucă să-ți zică decât de 10 ori pe oră ce căcuță a făcut copilul ei.
Mihăiță nu pleacă-n concediu, dar dacă totuși o face își ia laptopul cu el. Mai face nițică treabă din hotel, de pe plajă, din aeroport. Eventual anunță din ziua plecării: „dacă e nevoie de mine îmi dați un semn”.
Mihăiță poate avea o familie. Poate chiar copii. Poate și un hobby. Dar are și prostul obicei să-i facă pe ceilalți să pară leneși. Și asta nu-i adevărat. Ceilalți sunt doar la muncă, nu la Maratonul Stahanovist.
Așa a fost mereu…
Încă de când se făceau piramide.
Toți erau ok cu 1 bloc de piatră/10 bice. Până a apărut Mihăiță care a început să care 3 blocuri de piatră/10 bice. Din momentul ăla ceilalți au devenit „leneși”, „nu acceptau valorile faraonului” și „nu înțelegeau misiunea companiei”.
Îți vine să muncești mai mult? N-o face. E simplu.
3 răspunsuri
din postura de fostă „Mihăiță” am o remarcă – „Mihăiță” nu avansează niciodată în ierarhie pentru că el este exemplu din 2 motive: 1 – face atât de bine ceea ce face ca pălmaș că ai nevoie de el să-l dai exemplu pozitiv & 2 – nu are timp să fie lingău și strică spiritul echipei și atunci e exemplul negativ
D-aia nu-mi place „Mihăiță”. Deloc!
Păi să-i spună careva lui Mihăițîîî că încărcarea unui angajat nu tre să depășească 85% din considerente de siguranță (overburn) și de rezervă (în situații de urgență să aibă de unde plusa). Dar mno… patronii lăutari salivează de bucurie când vine câte un Stahanov și dictează un ritm d-ăsta antisistem.