Să vă povestesc ce i s-a întâmplat unui prieten.
Se trezește prietenul ăsta cu un număr de telefon prins în parbriz. N-a remarcat din prima, dar avea portiera din dreptul șoferului teșită. S-a uitat atent. A văzut că vopseaua-i luată. A oftat, fiind a treia oară când își găsește mașina lovită în parcare. În 2017. „Măcar acum a lăsat un număr de telefon”, și-a zis el.
Sună la numărul de pe bilet și îi răspunde o doamnă. „Îmi cer scuze, vă dați seama că n-am vrut. Au făcut strada cu sens unic, din fața mea venea o mașină de Poliție, am dat cu spatele și am dat în ușa dumneavoastră. Am carnet de câteva luni și m-am panicat… Polițistul mi-a făcut semn să las numărul în geam și…”
Femeia recunoaște că-i începătoare, nu știe ce-i aia „parcare spic” (nu cunoaște noțiunea) și nu stăpânește bine covrigul.
Prietenul ăsta ascultă povestea și o întreabă cum ar vrea să procedeze. Evident, există metoda legală, dar el a mai reparat o înfundătură la un nea Caisă, om de încredere. Femeia cere să se rezolve fără hârțogăraie. Prietenul acceptă.
Seara, la locul „crimei”, vine din nou femeia. Împreună cu soțul. Fiul. Și bunica. Se uită cu toții la ușa îndoită. Își dau cu părerea. Povestesc despre cum au avut și ei o aripă înfundată și cum a fugit făptașul mișelește, fără să lase un număr în geam, așa cum a făcut biata femeie (somată de polițist, dar mna…).
Se aruncă prețuri. „Asta nu face mai mult de 300”, spune soțul. Fiul, un vlăjgan pensat de ~25 de ani, adaugă „mno, e mult. Cu 100-200 de lei se rezolvă”.
Soțul bagă mâna în buzunar și spune „hai s-o rezolvăm acum. Vă dau 300 și suntem ok”.
Prietenul ăsta se uită la ei și spune „nu. Mai întâi merg cu ea la nea Caisă, îmi spune sigur o sumă și apoi vă anunț. Că poate e mai ieftin. Sau mai scump”.
„E, cum să fie mai scump? E totuși puțin luată vopseaua…”, spune soțul.
„Nu știu, nu mă pricep. Vede omul și-mi spune”, spune prietenul.
Fiul își face simțită prezența apoteotic afirmând că „ne înțelegem. Punem și noi, puneți și dumneavoastră puțin și se rezolvă. Că nici dumneavoastră n-ați vrut să greșiți”. Prietenul se uită la el cu privirea pe care o arunci unui copil cu retard care spune o gogomănie.
Seara se-ncheie cu strângeri de mână amicale și promisiunea unui telefon a doua zi. Cu scorul final.
…
Nea Caisă se uită la mașină. E stăpân pe situație, a reparat și mai nasoale. Știe fizica tăblăriei, urmărește linia de asamblare, se duce cu palmele și privirea până în încheietura mașinii și e atent la tot. „Nepoate, uite cum stă treaba. Nu-i doar julită. A împins aici și s-a deformat deasupra și dedesupt. Trebuie s-o îndreptăm frumos, să ajungă la același nivel, plus vopseaua. 700 de lei cu tot”.
Prietenul îi sună pe ceilalți să-i anunțe verdictul. „Cât? 700?! Pentru o zgârieturi. Păi mergem altundeva și-o face cu 200. Chiar așa? Își bate joc… Mai știu eu meșteri d-ăștia de umflă prețul ca să-și scoată ei pârleala”.
Prietenul le explică faptul că-i un om în care are încredere și că nu-și lasă mașina pe orice mână. Ba chiar e puțin mirat de cunoștințele femeii în tinichigerie. Nu știe să dea cu spatele, dar se pricepe de minune la tăblărie.
Până la urmă o să se facă legal. Prin asigurare. Oricum, prietenul ăsta e puțin cu morcovul în toba de eșapament, că ăștia de la asigurări cică-ți fac mașina în 2000 de ani.
Morala? Nu există. Asta-i viața.
Norocul prietenului e că era mașina aia de Poliție, altfel nu crede că vedea vreun bilețel cu numărul… dar așa e el, mai sceptic.
