Nu știu ce titlu era mai bun, dar am jonglat între cel ales și „PNL vrea să moară în glorie”.
Până la urmă am zis să-i las în pace pe liberali, vorba aia, despre morți numa` de bine.
Dar hai să discutăm despre această propunere, de dragul a ceva ce n-o să vadă românul niciodată, fantasmagoria asta cu munca puțină fiind pe aceeași listă cu legalizarea prostituției și marijuanei, trecerea BOR în lumea celor care plătesc impozite și regândirea sistemului electoral astfel încât să nu mai fim la mâna unor pomanagii.
În primul rând, sunt deja țări în care s-au făcut astfel de experimente, cu 4 zile de muncă, ori 6 ore de muncă, în loc de 8. Sunt voci care spun că lumea-i mai fericită, mai mult timp pentru familie și hobby-uri, dar și păreri contra, că de fapt nu-i sănătos (de parcă organismul uman a fost special conceput pentru 8 ore de muncă, 5 zile din 7, dar mă rog…) și că scade productivitatea.
Dar să vedem ce au gândit liberalii și să-i lăsăm pe străini cu problemele lor, că ei nu știu ce-nseamnă să fii un popor mesianic, așa cum suntem noi.
PNL a propus tot o săptămână cu 40 de ore de muncă, dar comprimate în 4 zile. Adică să facem ziua de muncă de 10 ore, nu de 8.
Pentru că, vezi dom`le, ai avea 3 zile de weekend și recuperare. În primul rând ADOR când aud faptul că oamenii se raportează la weekend ca la „perioada de recuperare”. Asta spune multe despre cât de mult iubește poporul ăsta să muncească și ce muncește. Dar asta ține și de noroc, șansă, caracter… Să nu filosofăm.
Să muncești 10 ore? Hm, am o surpriză pentru politicieni: deja, în numeroase cazuri, se muncește 10 ore/zi. Cu tot cu pauza aia de masă peste tastatură, presiunea de la muncă (ba chiar bullying), anxietăți, stres și tot tacâmul, ajungi lejer la 9-10 ore petrecute la locul de muncă. Mai pui și 2 ore pe drum și s-a făcut juma` de zi.
Previziunea mea e că un program de 10 ore va transforma ziua în 12 ore de muncă pentru mulți și, eventual, „treci și vineri pe la birou pentru 2-3 ore”. Care-s vreo 6.
Personal consider că munca e o problemă endemică în cultura românească.
Pe de o parte avem angajatorul abuzator, avid după profit, capabil să-și sclavagească slujbașii și să-și deschidă larg poarta angajării când cedează rotițele, dezinteresat de condiția lor fizică (vezi probleme de coloană/vedere ale celor care stau cu orele la birou) și nici n-are rost să mai menționez de problemele emoționale ale angajaților, pe care nu ești dator să le rezolvi tu, patronule, dar cu puțină empanie lași loc de „șefu`, bună ziua”.
Și în cealaltă parte avem angajatul care vrea să-și scoată pârleala. Își face treaba de mântuială, e cu gândul la vacanță mereu, victimă veșnică a muncii, combinagiu, ușoare tendințe cleptomane și neserios.
Așa că-n România, familia tradițională șef-angajat reflectă perfect exemplul primit acasă:
- Îți dau mai mult de muncă pentru că văd potențial în tine = Te bat, dar te iubesc;
- Am încercat să fac bine și am omis niște task-uri = Te-am înșelat, dar mă gândeam la tine;
- La job-ul ăsta mă văd toată viața = O să te iubesc până la moarte;
- Șef ca dumneavoastră n-am mai văzut în viața mea = Ai cel mai mare penis.
Se minte la muncă precum în numeroase cupluri. D-aia am spus mereu că familie ai la muncă, luând în considerare cât stai acolo. Acasă ai niște oameni pe care ocazional îi mai cunoști în vacanțe.
Și mai avem și situația când se muncește mult. Că nu degeaba suntem cunoscuți și pentru latura harnică. Românul muncește, nu scrâșnește.
Mai trist e că uneori se muncește mult și prost. Risipă colosală de resurse și energie. Ce? Tu n-ai stat niciodată degeaba la muncă și nu ți-ai spus „puteam să stau acasă azi, pe curentul și laptopul meu… dar mna, a trebuit să pontez…”?
În concluzie, România nu se va schimba prea repede la capitolul muncă. Poate doar dacă angajații își vor face treaba cu seriozitate și implicare (poate chiar dăruire) și după 8 ore vor rupe ușa fără să mai accepte extra-muncă pentru că „în tine văd potențial” și „toată firma se bazează pe tine”.
Acestea fiind zise, „servici ușor!”.
