Dragi cititori, adunați-vă în jurul ecranului. Tataie Bonea vrea să vă spună o poveste…
A fost cândva, acum mult timp, un popor. Grecii. Se aflau unde sunt și astăzi și erau la fel de miserupiști ca-n zilele noastre. Prin anul 490, înainte să reseteze unii timpul și să meargă de la 0 în sus, grecii au fost atacați de perși. La vreo 40 de kilometri de Atena au venit perșii și au început să facă nasoale. Că „hau!”, că „bau!”, că „vă tăiem să moară Zoroastru!”.
Atenienii s-au răhățit puțin pe ei, dar nu prea mult că apoi au început să filosofeze. „Să fie oare această stare interioară totul, sau o simplă introspecție endemică?”. Și cum stăteau ei și frecau concepte de pe o parte pe alta, mai frecând un băiețel, mai frecând un concept, și-au dat seama că treaba-i groasă și-o să-i bată perșii. Atunci l-au luat pe Fidipide de gât, un fel de Google Mail cu picioare al vremurilor, și au zis:
-
Băi Fidipide, pupa-ți-aș numele tău de erou grec care o să ajungi. Ce faci? Ai treabă?
-
Păi știți… trebuia să livrez niște emoticoane și vreo trei gif-uri…
-
Lasă rahaturile astea și uite cum stă treaba: trebuie să te duci repede în Sparta și să le dai ălora un buzz că au venit perșii și ăștia fac precum ultrașii în deplasare. Se îmbată, sparg, distrug. E nasoală.
Așa că Fidipide a început să fugă.
Două zile mai târziu, și după aprox. 240 de kilometri, a ajuns în Sparta. A durat mai mult că a vrut să evite semafoarele din orașe, a intrat pe variantă și-a stat bară la bară. Aia e, infrastructură grecescă după model românesc. Ajuns la spartani le-a zis povestea și a doua zi a fugit. Nu și-a dat demisia, că era joboholic d-ăsta ca mulți dintre voi, ci a fugit înapoi spre Atena. Dar nu s-a oprit în Atena, ci tocmai unde se ținea bătălia, la Maraton. Deci s-au adunat deja vreo 240 dus, cu 280 întors… Practic a alergat București – Satu Mare în patru zile. Cam atât îți ia să faci și astăzi drumul ăsta. Cu trenul.
Cât s-au bătut ăia pe la Maraton nu știm ce a făcut Fidipide. Cert e că la final de război, dacă l-au văzut mai papleacă și pus pe muncă, l-au luat iar:
-
Ce faci Fidipide? Ai obosit?
-
Puțin… știți, e și cald rău, gropi, am avut și două pene în talpă, trag puțin dreapta…
-
Hai Fidipide tată că asta e ultima. Dacă-ți iese livrarea asta te facem team-leader, stai la birou, bei cafele…
Și-a plecat Fidipide în pas alergător spre Antena să-i anunțe victoria pe ăia care o frecau filosofic în piața publică. Ajuns la destinație a spus, precum Dinescu în ‘89, „am învins!”. Și-a murit imediat după.
S-au inflamat puțin spiritele o perioadă, că vezi domnule a muncit peste program, s-a vorbit despre exploatarea la locurile de muncă, dar într-un final au făcut o probă olimpică în cinstea lui și s-au liniștit apele.
…
Unde am vrut eu să ajung cu povestea asta?
Aproximativ 490 de ani mai târziu, la o oarecare distanță de Atena, se năștea un copil minune. Care apoi a crescut și a devenit adult minune. Și băiatul ăsta, Cristi, făcea niște chestii grozave. Adică nu îndoia linguri, nu scotea iepuri din pălării și monede romane de după urechi. Cristi învia oameni, vindeca leproși, mergea pe apă. D-astea!
E, întrebarea mea e următoarea: cum se face domnule că a existat un Fidipide, care a alergat sute de kilometri pentru un război(sincer, putea să meargă liniștit pe ultimul drum – ce ironic – pentru că erau vești bune și nu cred că era așa grabă), dar în toți cei 33 de ani ai lui Cristi n-a fugit unul să spună că-i mare show de magie și iluzionism prin Iudeea. N-o cred p-asta.
Dacă eram martor la învierea lui Lazăr o luam cu capul! Fugeam până în Cairo, Atena, sau la București la preselecțiile Românii au Talent. Nu stăteam locului și-mi spuneam „ce tare e puștiul ăsta. Cu trucurile astea o să ajungă sus de tot!”.
…
Dacă ți-a plăcut știi ce ai de făcut. Să te abonezi:
[subscribe2]
