Se știe că iPhone-ul vine la pachet cu un soft care te face să-ți scapi telefonul din mână după câteva zile și să stai cu ecranul crăpat până-ți cumperi modelul (cel mai) nou. Samsung n-are nimic. Adică pare că-i o carcasă în care au pus rumeguș. D-aia se mișcă prost și clachează după ceva timp. Eu n-am întâlnit posesor fericit de Samsung, așa cum n-am întâlnit femeie mulțumită de bărbatul ei. Restul? HTC-urile au probleme cu difuzorul, Sony cedează pe fond nervos și despre LG-uri/Nexus-uri și alte d-astea nu știu prea mule, dar presupun că toate cele enumerate sunt făcute astfel încât să se strice imediat ce ies din garanție, ori apare un model mai nou.
Prin casa familiei Bonea s-au perindat ceva telefoane mobile.
Prima experiență cu un telefon mobil personal a fost și cea mai proastă. Bosch. Probabil pentru că funcționa cu soft-ul de la bormașinile Bosch. Apoi am trecut pe Zapp și internetul lor extraordinar, ăla de-ți încărca Google-ul cât timp citeai o carte și aflai ce voiai să știi de pe net. Apoi am devenit fan Sony Ericsson, modelul T610 fiind o bijuterie. Telefoanele de mai devreme rezistau cam un ciclu școlar. Din facultate m-am smartphone-uit și de atunci schimb celularele ca pe blugi. Probabil sunt aceeași copii din China care le fac pe ambele.
Dar în familia Bonea a existat un telefon care a făcut istorie. Și sunt sigur că mai funcționează și astăzi, dacă îi mai găsesc baterie. Philips Savvy. Tata l-a ales și îi duce dorul și acum, în timp ce se chinuie cu tot felul de mizerii cu touchscreen.
Philips Savvy era ceea ce noi nu mai avem de mult: telefon. Adică era bun pentru când voiai să suni și să dai SMS-uri. Nu făcea poze. Nici nu cred că erau prin anii ăia telefoane care să facă poze. Nu intrai pe net de pe el. N-aveai la ce să-l folosești mai mult decât ca telefon, deci Philips Savvy n-a văzut niciodată o toaletă, locul unde astăzi ne retragem să scrolăm lobotomizant. Practic Savvy era un fel de Homo Erectus al telefoanelor.
Pe Savvy îl ținea bateria o viață. Rezista cât să vorbesc eu de câteva milioane bune pe lună, fiind și ultima dată când am mai vorbit mult la telefon. Era rezistent. Puteai să-l scapi și pe un Nokia 3310 că nu pățea nimic.
Mi-am adus aminte de telefonul ăla după ce am văzut documentarul de mai jos și am înțeles de ce bunicii și părinții îmi spuneau mereu că „pe vremuri” lucrurile erau făcute pentru a nu se strica. Astăzi totul (parcă) e gândit să fie perisabil. Cu excepția hamburgerilor de la McDonald’s. Ăia-s făcuți să reziste mai mult ca o mașină.
