De când mă știu în câmpul muncii am avut manageri. Unii buni, alții nu. Unora le venea mănușă poziția, alții sufereau de Principiul lui Peter, adică erau promovați până deveneau incompetenți. Pentru că una e să-ți iasă foarte bine sculer-matrițeria, alta să-i miști pe alții s-o facă foarte bine. Poate d-aia nu s-a înțeles cum de marile glorii fotbalistice n-au ajuns și mari antrenori… Cum spunea Hagi, „ambiție, muncă și mentalitate. Trei de M”.
România ne-a demonstrat cu vârf și îndesat că n-a avut un manager în ultimii 35 de ani. Probabil că jargonul corpo-privat („manager”) provoacă fiori celor care visează un turbo-neoliberalism autohton – și poate că în anumite capete sunt figuri care ar putea/merita acest rol, dar realitatea este că n-am avut și încă n-avem. Unde nu-i viziune, carismă și (mai ales) capacitate de management e vai de țară.
Clasa politică (cu ale ei funcții) e compromisă lingvistic, așa că în mentalul colectiv orice referire la funcții de tip „președinte”, „ministru”, „premier”, „senator”, „deputat” ș.a.m.d. înseamnă o raportare (aproape imposibil de ignorat) la un șablon prea des confirmat: hoți, incompetenți, amatori, dezinteresați, ori pur și simplu nebuni fără parafă.
Așa că o să privatizăm limbajul instituțional numindu-i pe toți actorii politici ca fiind niște manageri, așezați toți pe o scară ierarhică de unde manageruiesc cât mai granular, fiecare pe tarlaua lui, sub atenta supraveghere a managerului superior. Head of Țară supervizează totul, comentează, intervine, ori privește cu atenție și îngrijorare. Sunt stiluri și stiluri.
Eu sunt un manageruțel în România (din punct de vedere socio-politic, nu vorbesc profesional). Pe o interminabilă scară ierarhică am și eu câteva task-uri pe care le rezolv, ori le dau mai departe (a.k.a. le deleg). Împreună cu soția avem chiar un departament de care ne ocupăm cu sârguință (copilul).
Brief-ul a fost să livrăm un individ sănătos (discutabil nivelul de responsabilitate familială pentru această caracteristică) și educat (la fel de discutabil doar aportul familiei).
Dispunând de resurse publice (bogdaproste, statul) și private (adică banii noștri), am încercat și vom continua să ne facem treaba la potențial maxim. Fiul meu nu este bătaia mea de joc, este un individ comun. Nu-l cresc într-un univers paralel unde îmi deservește doar mie și soției. După o vârstă o să fie al tuturor. O să fie șoferul de autobuz al tuturor. Ori chelnerul tuturor. Ori sportivul de performanță al tuturor. „Olimpicul nostru”! Dacă-l greșesc (și dacă mi-l greșiți!) o să tragem cu toți. Exceptând predispozițiile genetice (pe care le putem dezbate cât vreți), am o investiție comună pe care trebuie s-o aduc la nivelul pe care îl așteptăm cu toții de la un vecin, coleg de muncă, partener ș.a.m.d..
Mie Statul mi-a dat o oarecare libertate de creștere a proiectului, așa că împreună cu partenera am încercat să facem un mix de ce e mai bun la nivel global, din punct de vedere alimentar și educațional. Nu l-am crescut în regim strict dacic, creștin, neo-românesc. În materie de valori „ancestrale” e încă tabula rasa. Și îmi propun să-l păstrez așa până hotărăște singur dacă vrea să creadă în dumnezeul creștin ortodox, horoscop, deochi și ce altele ne înconjoară în perimetru.
Zilele trecute m-am uitat la managerii de deasupra mea (Nicușor Dan – Head of Țară, Ciprian Ciucu – Head of Capitală ș.a.m.d.) și m-am trezit debusolat de discursurile (nu neapărat prezența) la Catedrala Neamului, în fața audienței de la Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși. Mă bucur că există astfel de tineri, așa cum mă bucură și cei musulmani, budiști, atei, dar nu-mi pică bine faptul că președintele și următoarele mari figuri manageriale de stat și-au făcut prezența doar în fața tinerilor ortodocși, încurajând la „naționalism sănătos” și ce au mai spus.
Nu pot să nu observ absența managerilor de țară de la evenimentele dedicate altor grupuri. Când s-a tăiat de la mame n-am auzit vreo urmă de empatie și încurajare managerială. Nici când a venit rândul profesorilor, studenților, persoanelor cu handicap.
Un bun manager știe să creeze unitate între departamente și vede valoare în toate, dar cei care sunt astăzi (și până acum) au avut un stil smuls, preferând să creeze/întrețină râci între departamente și să alieneze taberele. Un președinte poate avea credință. Un cetățean poate avea orice credință. Dar funcția nu vorbește niciodată doar în numele celor care seamănă cu omul care o ocupă.
La scară micro eu am o problemă de poziționare: ce fac în cazul task-ului meu? Că nu-l cresc nici ortodox, nici „naționalist sănătos”. Mi s-a lăsat impresia de libertate managerială și am vaga impresie că m-am dus pe alte câmpii. Am profunda senzație că sunt pe lângă. Că îmi cresc copilul pentru o Românie care n-o să fie, ori clar nu e imaginată de actuala clasă politică.
De aproape doi ani mă tot întreb dacă și cât de român o să fie copilul meu. Îl „cresc” pentru export? Îl fac intenționat alienat la valorile împinse de clasa politică, ori impinse de votanți în figurile pe care le găsesc reprezentative?
Fiul meu o să mai fie român? În ritmul ăsta mă întreb ce va însemna să fii român pentru fiul meu. Limba o va vorbi. Istoria o va învăța. Dar va mai împărți aceeași definiție a apartenenței cu cei care îl conduc și care îi sunt conaționali, doar că ortodocși?
Dacă România începe să fie descrisă tot mai des printr-o identitate religioasă, unde îi așezăm pe copiii crescuți deliberat fără una? Nicușor Dan a spus că e optimist când vede „atâția tineri” ortodocși. Poate fiul meu o să-mi moștenească perspectiva spirituală. Atunci unde rămân, simbolic, tinerii care nu sunt ortodocși? Îl întristează pe președinte?
Ciucu le-a transmis tinerilor ortodocși că vrea ca ei să ducă mai departe România. Identitatea ortodoxă nu este precum o pasiune pentru sport, să le spui celor care găsesc plăcere în jogging și pilates că vrei o societate cu o condiție fizică bună, sănătoși. Ortodoxismul înseamnă și un model de coabitare care intră în conflict cu anumite libertăți. Să-ți dorești o România dusă mai departe de ortodoxism înseamnă să ridici teme precum avortul, minorități etnice/sexuale, libertăți de expresie.
Dacă peste 20 de ani o să-l întrebe cineva pe copil „de unde ești?” și va spune „România” cât se va regăsi în stereotipurile străinilor și conaționalilor?
Cert e că statul, prin vocile politicienilor actuali, și-a ales copiii preferați.
Am să urmăresc (cu atenție și îngrijorare) care vor fi următoarele direcții manageriale de țară pentru că e posibil să fie concedieri. Ori demisii. Am deja mai mulți prieteni care au demisionat din funcția de români și și-au mutat activele în țări mai apropiate de valorile și misiunile lor. Nu-i pot judeca, țară cu de-a sila nu se poate.
