Anul trecut pe vremea asta operam meniscul drept. Un an mai târziu îl duceam la reșapat și pe cel stâng. Două operații relativ identice, în două medii diferite. Prima a avut loc la Privat (P), a doua într-un spital de Stat (S). Două contexte care m-au putut ajuta să îmi dau seama de (o serie) de diferențe între calitatea medicală (și nu numai) dintre P și S, păstrând evident proporția deoarece am cel mult imaginea a două spitale, nu a unei întregi categorii, fie ea publică sau privată.
De asemenea, textul de mai jos implică și o serie de observații care nu au legătură cu cele două instituții, fiind despre anumiți pacienți. Sunt pur și simplu observații despre oameni, așa că rog să fie citite în cheia unor insule de informații care nu trebuie să imprime vreo valoare vreunei instituții, nici generalități despre oameni. Mi s-au părut doar interesante și dacă se dovedesc valabile și pentru alți oameni cu atât mai fascinant.
Medici
În ambele situații am avut parte de chirurgi și un cadru medical format din profesioniști, oameni empatici, dornici să explice întreg procesul, în ce constă recuperarea și cum va decurge operația. De menționat că în ambele cazuri m-am dus după recomandări (am putea discuta cândva despre instituția recomandării, a nu se confunda neapărat cu pila/relația). Am întrebat bagajul social ce medici știu/recomandă pentru astfel de operații și apoi m-am prezentat la cabinetele acestora. N-au fost „pile” în sensul de sărit cozi, ori procese. În cel mai recent caz am stat și câte trei ore la coadă pentru a intra la consult, fiind vorba de un medic foarte apreciat și căutat.
Aici nu sunt multe de adăugat din moment ce ambele operații au decurs pe cât de confortabil se putea. Din fericire (probabil datorită unui avantaj care a ținut de tehnică și spațiu) am putut să vizionez ultima operație pe ecranul pe care se uita și chirurgul. Am fost întrebat dacă vreau să văd în timp real ce se întâmplă în genunchiul meu (anestezia este doar de la brâu în jos, altfel ești lucid și auzi-vezi tot ce se întâmplă în jurul tău). Mi-a plăcut să pot să văd cum arată genunchiul din interior, ba chiar să mi se explice fiecare pas al reparației. Probabil am și plictisit cu o serie de întrebări, dar dacă tot eram pe acolo eram curios să aflu mai multe despre corpul uman.
Singurul aspect interesant, ca diferențiator la nivel de operație efectivă, este că în timpul procedurii – la Privat – m-am simțit ca un proiect freelance pentru întreaga echipă. Tot personalul medical era format din oameni din diverse spitale din București, iar conversațiile acestora erau (comice și colocviale) despre „cum e pe la voi?”, „mai e ăla…?”, „vă mai stresează cu…?” M-am simțit ca un prilej de reconectare al unor profesioniști din diverse spitale, adunați la un menisc să-și spună întâmplările de la job-urile de zi cu zi. Nu m-a deranjat absolut nimic din ce discutau (nici nu era ceva deranjabil), dar a fost un sentiment familiar să văd oameni care în mod normal nu lucrează împreună – adunați pentru un proiect punctual – așa cum și eu ocazional lucrez cu oameni pe anumite proiecte.
Spațiul
În ciuda faptului că spitalul de stat este în plin proces de renovare, chiar și la finalizarea acesteia nu cred că ar putea egala aspectul de la privat. Diferența nu este ca de la cer la pământ, nu vorbim de extreme, dar este o vădită atenție la detalii pe care privatul a reușit să o acopere. Chestii minore care fac diferența.
De exemplu, lumina holurilor parcă aleasă cu mai multă grijă astfel încât în anumite spații să nu fie acel alb-spital obositor și anxietant. Recepția mai caldă, mai primitoare, cu mobilier nou. Mobilierul în zonele de așteptare mai confortabil, din materiale mai plăcute. Anunțurile lipite pe uși și pereți mai uniforme (ca design și ton). Ai crede că e puțin lucru, dar sentimentul de „spațiu curat” e amplificat chiar și de o minimă grijă vizavi de aceste lucruri (minore?). Ai putea spune că e UX (user-experience). Dacă Sala de Așteptare arată precum o stație de autobuz (hârtii de tot felul cu mesaje de tot felul, pereți zgâriați-scrijeliți, un cablu răzleț ș.a.m.d.) imprimă un sentiment de neîngrijire. Astea nu știrbesc calitatea medicală, dar pot crispa, pot imprima nesiguranță (datorită lipsei de atenție și grijă), și la modul general pot lăsa o proastă impresie.
O sală de așteptare ostilă îți poate enerva pacienții, mai ales în sesiunile lungi de așteptare, așa că medicul ar putea avea pe cap pacienți „cu capsa pusă” doar pentru că au fost nevoiți să petreacă prea mult timp într-un spațiu anchilozant (fizic și vizual).
Totuși, în sala de așteptare de la Privat am avut parte de un televizor pornit de un post de muzică comercială, ceea ce pentru o persoană ca mine a fost un element de stres, nevoit să ascult chestii care îmi dădeau de gândit și mă oboseaua. Deci oricum o dai… nu-i bine.
Avantajul recepției
Ce am observat că face o clară diferență între ordine & haos – nervi & liniște (în mai multe spitale publice sau private) ține de Instituția Recepției. Ordinea imprimată de un birou/sistem care împarte foarte bine oamenii.
În cele mai multe cazuri se strică atmosfera când oamenii nu-și mai știu rândul, ori acesta se pierde (ori cineva încearcă să fenteze). Iar dacă intră cineva peste rând se declanșează o vizibilă stare de conflict. Întotdeauna la privat a existat un sistem de triere rigid și clar: ăsta e numărul tău (de pe bon – primit de la un aparat, ori un angajat de la recepție), nimeni nu sare de rând, urgențele au un cod separat, prioritățile sunt bine evidențiate. Bucata de hârtie cu un număr pe ea dădea siguranță, (oarecum) predictibilitate și imprima o doză de respect întregului proces (oricât de lung). Oamenii erau dispuși să stea 3 ore la o coadă dacă știau că se respectă ordinea de pe bon.
În același timp, o coadă la Stat, unde se ține rândul întrebând „cine e ultima persoană?” (urmat apoi de un întreg șir de „după doamna… domnul cu copil… ăăă, cred că domnul în verde… era un bărbat”) devine o corvoadă la cea mai mică dereglare a ordinii informale. Și aceasta se poate produce ușor din moment ce nu există ceva la mână care să justifice poziția. Cuiva i se poate părea că e tras în piept, „când am venit nu erați”. Cineva chiar poate să fie tras în piept. Scandalurile erup ușor și cel care chiar are de suferit este medicul (căruia i se sparg nervii în cap), acuzat uneori că favorizează anumiți pacienți (cu toate că de cele mai multe ori e total indiferent la negocierile de dincolo de ușa cabinetului).
E chiar foarte interesant cum la cozile din sistemul de Stat am auzit periodic făcându-se apel la „aș putea intra să pun o întrebare?”, scuză prin care cineva ar vrea să nu aștepte tot rândul pentru soluționarea unei probleme minore, pe când la Privat n-am auzit niciodată o astfel de solicitare. Cumva aceea „întrebare” se pune altundeva, ori deloc.
Nu trebuie să mai menționez faptul că dacă persoana care intră să pună „o simplă întrebare” petrece mai mult de 5 minute în cabinet, o să iasă de acolo într-un cor de comentarii. Și evident că și medicul este inclus în reproșuri, având „favorizați” și „cunoștințe pe care le bagă în față”.
Probabil că o mare parte dintre aceste tensiuni le-am putea rezolva chiar și cu un banal aparat de bonuri de ordine, precum cel care se mai găsește ocazional în hipermarket la raionul de mezeluri. Predictibilitatea ar detensiona enorm.
Asistentele
Când soția se interesa de spital pentru a naște a fost interesant să descoperim că există un fel de Carte Neagră a asistentelor, practic recenzii pentru spitale publice/private unde se află asistente drăguțe/oribile.
Calitatea medicilor era aproape incontestabilă în cele mai multe cazuri, dar photo-finish-ul celor mai multe viitoare mămici se dădea la calitatea asistentelor. „Să nu mergeți acolo că dacă o prindeți pe grețoasa X pe tură…”, „Spitalul Y are cele mai drăguțe asistente, îngeri”, „la Z o să vă ceară bani, ori nu vă bagă în seamă până nu dați ceva”.
Realitatea este că asistentele îți pot schimba experiența medicală. Probabil iremediabil, mai ales din moment ce ele sunt acolo mult timp după ce medicul și-a terminat treaba.
Eu n-am avut parte de experiențe rele, nicăieri niciodată, indiferent de context, dar trebuie să recunosc faptul că la Privat eram constant „deranjat” de asistentele interesate de starea mea (pre și post operatorie). Nu exagerez dacă spun că veneau din 30 în 30 de minute și uneori insistau să facă ceva pentru mine (să-mi așeze perna mai bine, să-mi dea telecomanda televizorului etc.). La Stat relația era pur medicală: venit, făcut injecție, întrebat dacă e totul ok, plecat și revenit peste alte 2-3-4 ore. Foarte important de menționat: în nici măcar unul dintre cazuri nu am dat vreun ban cuiva, celebra „atenție”.
În cazul Privatului m-am simțit ca un client de a cărui satisfacție depindea toată lumea (probabil o posibilă plângere având efecte directe asupra echipei), pe când la Stat sunt privit ca un task pentru un job. De asemenea, de ținut cont că spitalul privat avea o capacitate mult mai mică, deci e posibil ca la „răceala” personalului de la S să contribuie și oboseala și numărul mult mai mare de pacienți în grijă.
Mâncare
În copilărie am petrecut destul de mult timp prin spitale pentru diverse, așa că într-o perioadă devenisem un connoisseur al gastronomiei spitalicești. Țin minte și acum că am mâncat un pilaf absolut delicios la Spitalul Fundeni.
Astăzi nu știu câte spitale (P sau S) au bucătărie proprie, dar în ambele cazuri testate de mine am avut parte de mâncare la caserolă, foarte probabil de la un serviciu de catering. Lucrurile sunt simple aici: mâncarea de la P a fost ceva absolut înfiorător, niciodată n-am mâncat ceva cu mai puțin gust și imaginație. În ambele situații am avut parte de musaca, dar cea de la P era absolut înfiorătoare. Pe când la S mâncarea era doar ok. Nu știu dacă e recomandare medicală (alergii?), dar este deprimantă capacitatea multora de a nu utiliza nici măcar condimente de bază (oregano? Busuioc? Usturoi?).
Și acum despre altceva
În următoarele puncte o să discutăm despre două aspecte care mi-au atras atenția, lucruri întâmplate la spitalul de Stat (pentru că la Privat eram singur în cameră).
Corpul ca bun de muncă
Colegul de cameră avea o poveste de viață doborâtoare. Încă de când m-am instalat în cameră cu el m-a lovit conținutul de TikTok (asculta fără căști). Foarte multe video-uri cu piese etno-tradiționale despre „dorul de țară”, „cei dragi de acasă”, „familia lăsată în urmă”, video-uri pro George Simion (nimic despre Călin Georgescu) și glume despre Nicușor Dan. Din vorbă în vorbă am aflat că era prin spitale de aproape un an – era din provincie, de la 200 kilometri de București. S-a accidentat lucrând la câmp, inițial s-a operat aproape de casă, a luat un virus din spital, și de patru luni stătea prin spitalele din București încercând să vindece rana și să repare operația greșită în provincie.
Aproximativ 45 de ani. Divorțat. Când soția lui a născut a plecat în străinătate la muncă. A făcut de toate, de la șoferie până la ciobănie. A trimis toți banii acasă (când era cioban oricum nu avea pe ce să cheltuie în creierii munților). După 12 ani a revenit acasă și soția a înaintat divorțul pe motiv că el n-a fost acolo să crească copilul. Am mai auzit asta și în documentarul „A parked life”.
Dincolo de această dramă de familie, ce îl preocupa în prezent era faptul că singura lui sursă de venit era propriul corp. Fără picior funcțional își punea problema că nu va putea să se întrețină. Își propunea să plece iar în Vest ca șofer, dar mai are cel puțin 6 luni de așteptat prin spitale și cu recuperarea.
Oricum, ce aș vrea să rămână ca temă de gândire este conștientizarea faptului că pentru unii dintre oameni corpul este unealta. Corpul este sursa de venit. Iar când acesta pică (din proastă întreținere, ori abuz) devine o problemă de viață și de moarte. Și un cost social.
Boala și religia
Colegul de cameră era ortodox. Practicant „ocazional”, așa cum s-a autocaracterizat. În camera vecină era un pacient de o vârstă similară, dar neoprotestant („pocăit” cum mi l-a descris colegul).
Interacțiunile dintre cei doi mi se părea interesante pentru că deveneau repede dezbateri religioase. Prin intermediul acestor discuții am putut să surprind două moduri diferite de a se raporta la problemele de sănătate.
Colegul ortodox vedea boala cu resemnare, un „plan divin”, „așa mi-a fost scris”, „vedem ce plan are Dumnezeu pentru mine”, dar pe un ton de auto-compătimire. Pe de altă parte, bărbatul neoprotestant se raporta la problema de sănătate cu zâmbetul pe buze, ca o „încercare de la Dumnezeu”, „o testare”, „o duc pe asta întru slava Lui”, la care apoi completa cu lungi pasaje din Biblie și interpretări ale unor citate.
Atât.
