Citesc o carte, „Housing the New Russia” (de Jane R. Zavisca), despre cum Rusia a trecut de la un model de locuire sovietic la unul capitalist/american și cum s-a produs privatizarea din anii 90. La ei. E cu atât mai interesantă în contextul privatizările de locuințe în România anilor 90.
Sunt multe lucruri care atrag atenția în lucrarea de mai sus (precum discursul lui Medvedev din anii 2000, acela prin care îi încuraja pe ruși să se „trezească în conștiință” – am încheiat citatul – și să devină stăpâni peste casele lor. Prin credit bancar, „cum e modern și normal”), ori provocările pe care le-au întâmpinat sovieticii încercând să ofere o casă fiecăruia, dar și ce s-a întâmplat cu cei rămași pe lista de așteptări după 1990.
Dar mi-a atras atenția un discurs electoral susținut de Putin în anii 2000 prin care încerca să justifice dificultatea obținerii unui apartament de către rușii de rând prin faptul că există „o mafie” imobiliară și a resurselor (financiare). Practic, spunea poporului că oligarhii sunt de vină.
Dar n-a dat nume. Nimic. Ceea ce e oricum tragicomic din moment ce e de notoritatea prietenia dintre Putin și oligarhii ruși.
Cine sunt Cei Pe Care Nu Trebuie Să-i Numim?
Politicienii fac asta. Nu dau nume. Se raportează la făcătorii de nasoale precum personajele din Harry Potter la Voldemort. Ori dacă o fac, sunt generice, nume care aproape și-au pierdut chipul. E „Soroș”, care deja poate să însemne orice, mai puțin nenea ăla bătrân cu bani. Ori „PSD”, dar „PSD” a devenit o ștampilă pentru tot ce e impur, ștampilă pe care o folosesc cu poftă inclusiv PNLiștii/USRiștii murdari de PSDism. „PSD” a devenit o definiție pentru o stare, o mentalitate, nu spune nimic cu față umană. Fascinant, atâta ură anti-PSD și nimeni nu se duce să le urle la poartă (că au sedii fizice). Pentru că PSD nu mai e nimic fizic.
Foarte rar, când e numirea sigură și are spatele unei majorități, ori o minoritate vocală, se aruncă un „Dragnea”, „Ponta”, „Iohannis” ș.a.m.d., încercând o botezare a vinovăției. Dar și atunci, de cele mai multe ori, repetând până la memeizare un nume figura devine etichetă pentru o stare și își pierde fizicitatea (n-am găsit alt cuvânt).
Zilele trecute Bolojan vorbea despre „băieții deștepți” care au blocat sistemul energetic. Îmi e imposibil să cred că premierul țării nu știe numele acestor „băieți deștepți”. Sunt sigur că știe și unde locuiesc, poate chiar și ce mănâncă la cină, ori unde-și fac vacanțele. De ce să-i menționeze secretos, aproape malițios și bășcălios, când ar putea să vină cu o listă de nume și companii? Să știe lumea cine-s băieții ăștia, de cine să ne ferim buzunarele în autobuze, ale căror firme să ni le scoatem din portofel.
„Pentru că e populist”.
Mi se pare că ne-am învățat (am fost învățați?) cu această placă a populismului, să considerăm că un om politic tranșant e neapărat populist, ba chiar îi crește cota de neîncredere cu cât e mai direct și mai specific. Parcă ștaiful politic crește cu cât ești mai evaziv, cu cât înfierezi mai metaforic. „Băieții deștepți” înseamnă clasă politică, „Ion Ionescu (nume fictiv), CEO la Jaf” e nasol, nu se face. Știu, o să-mi spuneți că Justiția trebuie să-și facă treaba, să dea ea verdicte. Păi și dacă mâine Justiția îl condamnă pe Ion Ionescu nu înseamnă că „băiatul deștept” din caterinca premierului era doar o fofilare?
Firește, există ipoteza că un om politic n-ar putea să spună niciodată direct cine e responsabil de nasoală, pentru simplul fapt că nu s-a dat un verdict și el nu e instanță.
Dar argumentul de mai sus nu funcționează și când se dau verdicte de grup? Când un politician se scuză cu „greaua moștenire”, „foștii lideri”, „PSD”, nu se poate argumenta că nu există un verdict concret dacă totul se datorează celor menționate? 100% din moștenire a fost grea? 100% din foștii lideri? 100% din PSD? Lucrăm pe teritoriul absolutismelor?
Dar cred că aici intervine talentul politicianesc (a.k.a. harneală).
Când vinovații n-au nume înseamnă că, de fapt, păgubiții n-au pe cine să tragă la răspundere. Când spui „oligarhi”, „băieți deștepți”, „mafia imobiliară” ș.a., de fapt, nu spui nimic. Nu spui fețe. Pui o cârpă peste vinovați și îi bagi într-o imagine confuză. Precum un tablou de Georges Seurat, unde imaginea de ansamblu spune o poveste, dar cu cât vii mai aproape de tablou cu atât lucrurile sunt mai confuze.
Și precum în exemplul cu Putin, cred că politicienii folosesc această tehnică și pentru că aparatul politic e vast. Nebănuite sunt căile partidului. Dacă dai nume de oligarhi, ori băieți deștepți, există riscul ca vreunul din ei să colaboreze cu partidul din care ești. Ori cu oameni din partidul din care ești. Și asta e ceea ce tinerii ar considera cringe. Iar partidul ar considera scandalos.
Dacă ne luăm după anchetele jurnalistice ale ultimilor ani o să vedem că multe companii pline de „băieți deștepți” au prieteni prin partide. În (cam) toate. Că d-aia sunt deștepți. Tot ce îi face deștepți este că au știut să-și facă prietenii acolo unde e nevoie. Și sunt deștepți pentru că știu să facă lobby. D-aia e greu să scoți pariurile de lângă școli, mafia din imobiliară, samsarii din distribuția de curent, poluarea din plămâni, mâncare, apă. Cine are un interes economic acolo știe ce mâini să ungă cu bani. Și se asigură că atinge toate culorile politice, astfel încât cei mai vocali politicieni să nu poată trece de generalități de tipul „oamenii răi vor să vă dea la bubă”.
Cred în puterea cuvintelor, așa că atunci când un politician vrea să le arate oamenilor că vinovații sunt unii de care nu te poți atinge decât cu porecle e un mesaj clar vizavi de putere și cum se poate lupta împotriva lor. Dacă ăla care te fură e „oligarh” (pentru Putin), ori „băiat deștept” (pentru Bolojan), ce poți face tu, Gigel din Zimnicea? Către cine îți canalizezi furia? Puterea democratică? Votul?
De fapt, nu cred că există „băieți deștepți”, nici „oligarhi”. Există NUME și PRENUME, date clare ale furtului și amploarea caracatiței. Dar nu poți spune nimic concret. Pentru că din partidul tău lucrează cu ăia, ori ar putea s-o facă. D-aia șmenuri demonstrate (de tip Dan Voiculescu, Ghiță și cine mai are vreo trompetă media și a făcut nasoale) sunt adânc sub preșul politicienilor. Că ei se duc la aceste televiziuni să-și spună placa difuză. Să spui anti-PSD în curtea lui Voiculescu e ridicol. Dar se poate și se face. Și lucrurile convin, pentru că oamenii confuzi sunt ușor de manipulat. Nervoși și confuzi sunt o plăcere.
Acestea fiind zise, mi-ar plăcea să cred că politicienii au un respect ghiduș pentru actul și procesul justiției. Dar mai mereu se demonstrează că ce îi blochează în subtilități e mai degrabă încrengătura de relații.
Nu vreau să le dau nume. Îi știți. Sunt politicienii sociabili.
