Despre burnout și curajul de a spune „pa” unui job toxic

De ceva timp, dacă îi urmăriți pe Doru Șupeală și echipa Hacking Work, aceștia discută despre necesitatea unei legi a burnout-ului, dar mai ales despre cât de util este ca societatea să discute și conștientizeze această problemă. Nu intru în detalii despre buna lor inițiativă, puteți să descoperiți mai multe la ei (și vă încurajez să îi urmăriți online).

Eu m-am trezit menționat într-o postare a Adrianei Șandru, specialist în comunicare în cadrul ONG-ului Hope and Homes for Children România, în care vorbea foarte frumos, coerent, dar succint, despre relația toxică pe care o avem cu munca (și pe care o promovăm), efectele ei și cum să ne vindecăm de auto-sclavagirea asta. 

Adriana mi-a cerut să spun câteva lucruri pe tema asta. Ok. Urmează două povești despre burnout și o opinie despre apostolii lui „nu-ți place, pleacă!”

1. „Ești tânăr, acum trebuie să tragi de tine”

Eu cu burnout-ul m-am întâlnit de câteva ori, mereu în prima parte a vieții de om al muncii, când probabil lipsa experienței și ambâțul de a mă realiza m-au făcut vulnerabil la forme de abuz psihotronic.

Am avut un job la care nu eram plătit. Salariul venea și cu 2-3 luni întârziere, asta după ce în prealabil existase o lună de miere. Am și acum pe undeva agenda neagră în care îmi notam bucățile de salariu, cum veneau și când. Câștigam 1500 de lei. Doar că într-o săptămână primeam 200 lei. În alta 150. În alta 500. În alta un bax de energizante. În alta 50 de lei. În alta un pui congelat. E o foaie întreagă plină cu astfel de calcule absurde. 

„George, de ce acceptai?” Pentru că făceam ce la vremea respectivă iubeam să fac. Jobul ăla era visul meu din copilărie. Îmi spuneam singur că merită să sufăr atunci ca să vină mai târziu succesul (spoiler alert! N-a venit niciodată pe filiera aia). Apoi mi se spunea că „oricum ești tânăr, acum trebuie să te sacrifici mai tare”. Și mi se mai dădeau 100-200 de lei din salariu. Părinții îmi plăteau chiria. Mama îmi făcea pachet cu mâncare în fiecare săptămână. Și am tras de mine și visul meu vreun an de zile până m-am îmbolnăvit de stomac. Apoi mi-am dat demisia și mi-am văzut de alt parcurs profesional.

Din experiența asta am învățat o lecție importantă: să nu mă las orbit niciodată de dragostea pe care o pot avea pentru ceea ce fac (muncesc). De unde a generat o antipatie totală pentru joboholicii care se pupă mai des cu munca decât cu partenerul. Contrar a ceea ce probabil ar vrea să audă unii dintre oamenii cu care lucrez (cu toate că mi se pare o mentalitate sănătoasă), iubesc oameni, iubesc contexte, iubesc să am rezultate, dar nu iubesc munca până în punctul în care să îmi altereze percepția de sine și relația cu alții (mai ales cei dragi). 

Și îmi e milă (exact, milă) de toți aceia care nu reușesc să treacă de iubirea pentru ceea ce fac, acceptând să fie călcați în picioare pentru că „fac ceea ce îmi place”. E îngrozitor de autodistructiv să te lași manipulat doar pentru că ți se oferă șansa să faci ceea ce (credeai) că îți place. 

2. „La vârsta ta…” și șampoane anti-căderea părului

Cel mai mult timp l-am petrecut muncind în publicitate. Aș putea scrie o carte despre bula asta (*tuse!). Aici am întâlnit alte două exemple de comportament toxic, unul care nu m-a afectat, altul care și-a pus amprenta. 

Într-o agenție mi s-a reproșat că plec de la birou la finalul programului. Chiar și când îmi terminam treaba. Mai ales atunci. Într-o zi, pe la 18șiceva, mi-a zis patronul că „la vârsta ta dormeam în agenție.” M-am uitat dacă îi mai urma cineva sfatul, am văzut că nu, așa că mi-am văzut liniștit de viața personală (pe care, fie vorba între noi, el nu o avea). 

Dar amintirea preferată e aia când lucram pe brandul Head & Shoulders, mai exact pe un șampon care se lăuda cu efectele împotriva căderii părului, iar mie începuse să-mi cadă părul pe fond de stres. Pentru că brand managerița de la vremea aia era o toxică ineptă care arunca pe echipa de creație a agenției toată nerozia ei, iar șefii mei erau la rândul lor niște toxici (speriați de bombe) care urlau la mine pentru ceva ce nu avea legătură cu mine. S-a ajuns până în punctul în care mă sunau în vacanță ca să urle pentru ceva ce nu ținea de mine și nu făcusem eu.

Îmi aduc aminte că o colegă remarcase faptul că de când începusem să lucrez pe Head & Shoulders aveam goluri de păr în cap. Eu având o podoabă capilară destul de impresionantă până în momentul ăla. După o lună și jumătate am găsit ceva mai bun și am demisionat. 

Am rămas cu păr mai puțin și o poveste tragi-comică.

3. Piedica demersului

Ca și în altele bune pentru societate, când se inițiază ceva bun apare o parte a societății care se opune dintr-o crasă neînțelegere a subiectului. O țară precum a noastră are o vastă experiență pe subiect, legi pentru protejarea femeilor având ca rezistență faptul că „poate a zis ea ceva”, legi pentru protejarea minorilor având ca rezistență că „prea îi ținem în puf”, legi pentru pătura săracă având ca rezistență că „sunt săraci pentru că-s proști și nu vor.”

Nu vreau să spun că toate cuiele pe care le văd sunt neoliberale, dar multe dintre acestea au cel puțin vârful șlefuit de Friedman. 

Există o analfabetă percepție că oamenii sunt 100% liberi și responsabili pentru ce decizii iau/nu iau. Pornind strict de la comentariul de mai sus, scris de doamna Teodorescu la postarea Adrianei Șandru, îmi dau seama că înțelegerea unora asupra contextului în care se scaldă o parte a societății e de nivelul „n-am văzut oameni în scaun cu rotile pe strada mea, deci n-avem oameni cu handicap pe strada mea, deci nu e nevoie să facem vreodată rampe pentru persoane cu handicap”. 

Poveștile mele cu burnout de mai sus au un numitor comun: am avut norocul (norocul!) de părinți care să mă susțină (suporte) financiar și un bagaj social care să mă scoată din impas (că așa am găsit mereu alte job-uri). Pentru a avea acel bagaj social am avut noroc (noroc!) de părinți de un anumit fel, care m-au introdus într-o bulă de un anumit fel, au investit ca eu să rămân acolo, plus multe aspecte care s-au aliniat astfel încât să fiu mai mereu la 2-3 telefoane de un interviu. Șansele ca mulți să aibă asta au fost și sunt mici. Și eu sunt copilul unei familii obișnuite de gulere albastre căruia i s-au aliniat confortabil astrele (nu cred în ele, dar înțelegeți voi). 

Impresionant de mulți oameni (inclusiv români) nu își permit să schimbe job-ul, chit că iubesc sau nu ce fac (legat de ce spuneam la punctul 1). Foarte mulți sunt captivi într-o piață a muncii cu puține oportunități, nu dispun de resurse să dezvolte noi aptitudini, nu au șansa să schimbe bagajul social, ori sunt strașnic manipulați de abuzatorii în bătătura cărora dau cu sapa. 

Reducționisme de tipul „GăSiȚi AlT jOb”, ori „vĂ țInE îN lOc PrOpRiA mEnTaLiTaTe De ScLaVi” sunt atât de jenante pentru o persoană care dispune de internet și o minimă curiozitate epistemică încât mă simt ridicol că trebuie să argumentez. De parcă aș scrie o carte de colorat pentru adulți. 

Până la urmă nu e vina celui care nu înțelege. Pur și simplu ăsta e narativul împins în față cu strășnicie. Ratații societății sunt victimele propriei incapacități. Nimeni și nimic nu le pune piedică, visul american e accesibil oricui „pune osul la treabă”, drept urmare eșecul/penuria/boala/viciul/moartea ți se datorează în proporție de 100%. e AtÂt De SiMpLu să-ți dai demisia dintr-un job prost plătit, într-o piață a muncii în care competitivitatea se dă la milimetru pe nasoale, nu beneficii. 

E descurajant faptul că pentru a avea o înțelegere minimală a contextului social trebuie să citești undeva la cel puțin cinci cărți pe tema asta, în timp ce pentru a știi că proștii sunt de vină e la două știri tendențioase prezentate în presă. 

Să nu ne pierdem în detalii obositoare și să nu omitem faptul că ratații capitalismului sunt deochiați și ia tras și curentul.  

De legea burnout-ului e nevoie așa cum a fost și de centuri de siguranță în mașini. În ciuda opoziției unora care știau că e mai sigur să ieși prin parbriz.