Încă de la început aș vrea să spun că oamenii despre care urmează să vorbesc în rândurile de mai jos își iubesc copiii. Indiferent de care parte a subiectului sunt, și de modul în care acționează, își doresc tot ce e mai bun pentru urmașii lor. Dar aplică iubirea diferit pentru că au o înțelegere diferită asupra a ceea ce e „bun” pentru cel mic, cât și un bagaj socio-educațional diferit. Nu sunt vinovați pentru ceea ce știu/nu știu pentru că suntem produse socio-culturale și ne comportăm ca rezultat a ceea ce ne este oferit drept cunoaștere. Evident, există și variabila ieșirii din schema în care te-ai născut, dar astea sunt accidente care țin de context, noroc, bulan, șansă etc..
Am vrut să menționez gândul ăsta din start pentru că în ciuda faptului că mă poziționez într-o parte a discuției nu acuz cealaltă tabără de rea voință. Din contră. Iar în cele ce urmează doar caut explicații pentru care se face așa.
Am ajuns la vârsta la care fi-miu are vârsta pentru diversificare alimentară. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) recomandă să se înceapă pe la 6 luni, cu fluctuații în funcție de cât de dezvoltat e copilul. Dacă l-ai născut pe Clark Kent ai putea să începi diversificarea și la 3 luni. Dacă ești francez la 4 luni (francezii se grăbesc, dar probabil că așa e când ai sute de brânzeturi de savurat într-o viață).
Ca în orice alt domeniu, umanitatea a evoluat.
Medicina a evoluat. Cum avem 8710121 suplimente pentru prostată și tot atâtea suplimente pentru când te doare ficatul de la prea multe suplimente, astăzi știm mult mai multe când vine vorba de alimentația unui bebeluș în primul lui an de viață. Diferența de informații între 2025 și 1925 e cam cum era viața înainte și după social-media. Ori AI. Deci dacă Mamaie îți spune că „așa se făcea și pe vremea mea…” e posibil ca vremea ei să fie de mult depășită, ba chiar contrazisă.
De exemplu, astăzi se știe clar că în primul an de viață al copilului nu trebuie să apară sarea. De ce?
a) rinichii nu pot procesa sodiul cum trebuie și se poate ajunge la dezechilibre electrolitice și deshidratare
b) laptele matern/formula oferă exact cât sodiu e nevoie, iar unele alimente au deja sodiu în cantități suficiente
c) studii longitudinale (adică pe mai mult timp) au arătat că excesul de sare în copilărie = boli cardiovasculare mai târziu
d) sarea dă un gust intens și dacă îi dai bebelușului așa ceva riști să-l obișnuiești cu arome intense (la fel și cu zahărul). Așa că o să ajungă să-i placă mai mult ce e intens ca aromă (ghici ce? Fructele și legumele nu sunt intense. Oare de ce nu le preferă?!)
Sunt și produse care au prea multă sare și nu trebuie să ajungă în dieta unui copil sub 1 an: mezeluri, biscuiți, chipsuri, d-astea. Fie vorba între noi, astea nici la adulți nu-s recomandate, dar adultul zice că se scoate după ce mănâncă prost pentru că bea Cola Zero și contrabalansează.
La zahăr e aceeași treabă. Sub 1 an deloc.
Nu vreau să cred că mai e nevoie să menționez de ce. Pur și simplu nu-i pune zahăr în mâncare, nu-i da dulciuri cu zahăr, nu fă lucrurile „mai dulci” și o să-ți mulțumească peste ani când n-o să aibă risc crescut de diabet, probleme cu greutatea sau dantura. Dacă nu-ți mulțumește e pentru că așa e generația asta, nerecunoscătoare. Pe vremea mea…
Pentru că e primul lui an de viață, copilul trebuie obișnuit cu una-alta pe planeta asta: legume, fructe, să nu bage la pariuri, să nu-și dorească lux accesibil și tot așa. Fiind prima dată pe aici, copilul trebuie plimbat de mână prin tot ce înseamnă arome, gusturi, texturi, că miza e să descopere, nu să cucerească. Cum îl înveți culori și nuanțe e recomandat să-l înveți și arome.
Dar există oameni care consideră că diversificarea trebuie să fie altfel. Că bebelușul poate (și trebuie) să mănânce de la 4-5-6 luni ce mănâncă și un adult. De ce?
- Moștenirea funcționalismului clasei sociale și snowflake-ăreala alimentației moderne
Antropologa Nancy Scheper-Hughes a observat că, în Brazilia rurală, mamele grăbeau înțărcarea și trecerea la alimentație adultă în contexte de sărăcie extremă și din dorința de a avea copii „tăbăciți”, pregătiți repede de viața adultă, să nu mai fie fragili (și o povară prin fragilitatea lor). Eu nu spun că toate familiile din România care maturizează alimentația bebelușui o fac din raționament de sărăcie extremă, pentru că în numeroase cazuri nu se pune problema. Dar există o scuză a „tăbăcirii”, a pregătirii precoce pentru viață. Pe principiul „dacă nu-l învăț de pe acum cu [x produs nerecomandat] nu o să fie pregătit de viață” (fizic și simbolic).
Această scuză a tăbăcirii (a.k.a. călirii) e des întâlnită în cultura noastră. Vă reamintesc știrea de iarna trecută cu părinții care s-au filmat pe TikTok în timp ce-și spălau copilul de 1 an cu zăpadă ca să-l „călească”, să-l facă „Spartan”. Și bunicul meu mă arunca desculț în zăpadă ca să mă călească (n-a funcționat, sunt foarte friguros. Tataie, țeapă!). De asemenea, mai există și călirea pe alcool (despre care am menționat și în cercetarea publicată în ISCOADA), adică adulții dau alcool copiilor de mici ca să-i călească pentru… alcool? Viața adultă? Nu se știe precis ce, dar cert e că în multe familii din România copiii primesc micro-doze de alcool (bere, spuma la bere, șpriț, vișinele din vișinată ș.a.m.d.) de la o vârstă foarte fragedă din tot felul de motive: îl adoarme când nu vrea să doarmă, îl liniștește când îl dor dinții, ajută la dureri de dinți, ajută la constipație, ajută la… Bunicul meu îmi dădea țuică pentru orice. Inclusiv pentru picior luxat (unde era folosită și pe post de unguent).
Cele de mai sus reprezintă un mod la fel de rudimentar de a înțelege evoluția individului precum discursul masculin din anumite pături sociale care verbalizează (cu mândrie) că va duce băiatul de 10-11-12 ani la femei care prestează servicii sexuale („prostituate”) pentru a-i „iniția” într-o artă pe care altfel n-ar avea cum s-o stăpânească și descopere singuri mai târziu. Tot călire.
Cred că generația tânără de părinți care aplică metodele de mai sus (dar capabilă financiar/educațional să aplice alte tehnici de creștere a copilului), o fac preponderent din faptul că sunt blocați într-un incontestabil „așa au făcut și bătrânii”, fără a aplica o gândire critică asupra motivației din spatele bunicilor (bătrânilor). Pe lângă faptul că erau aspectele economice (sărăcie), munca la câmp/fizică îi obliga să grăbească perioada de totală dependență a copilului, așa că era un real câștig economic-lucrativ să ai un bebeluș care dă semne de minimă autonomie, iar în pauzele de muncă de pe câmp poate să mănânce de la egal la egal cu adulții (aceleași alimente) eliberând mama de alăptare și tot ce înseamnă asta. Că de biberon nu se punea problema.
Așa că e foarte posibil ca diversificarea bătrânească să nu fi fost sănătoasă, ci practică. Practicalitate de care astăzi, din fericire, destule familii nu mai au nevoie.
Totuși, pentru a înțelege și aplica aspectele astea, tinerele generații trebuie să se lepede de sintagme de tipul „lasă că eu [ceva nerecomandat astăzi] și uite ce bine am ajuns”. Nu, n-ai ajuns bine.
Iar un alt aspect remarcat cu privire la poziționarea acestui punct ține de faptul că există o „emasculare”, „snowflake”izare (pizdificare, dacă-mi este permis) a copilului (mai ales dacă e băiat) dacă alimentația nu este matură de la o vârstă fragedă. În anumite bule sociale este semn de slăbire (fizică, dar și simbolică) a bebelușului dacă în loc de grătar, legume & fructe (neapărat tradiționale, nimic exotic-străin), mâncare gătită grea/uleioasă/ca la Mamaia, se servesc „hipstereli bășite” precum chia, amarant, fulgi de drojdie inactivă ș.a.m.d.. Un bebeluș arată mai zdravăn (a.k.a. zdrahon), sănătos dacă în mână ține un mic prăjit decât dacă e murdar la gură de budincă de amarant. E altceva să aibă la gură ciocolată, și altceva să se mozolească cu o jenantă pastă de roșcove.
Cumva, mâncarea matură stârnește același entuziasm cu privire la un bebeluș precum actul de a-l vedea făcând alte gesturi mature: conduce o mașinuță, sapă, pupă o fată (exclusiv dacă e „băiatul lu’ tata!”). E semn de autonomie, precocitate, genă bună și evoluată.
Și mai există și aspectul mândriei (conservatoare?), adică titulatura de „Părinte Relaxat”, acela care nu se stresează cu hipsterelile obositoare, care știe că se poate foarte bine și sănătos pe clasic, nerefuzând bebelușului nimic, mai ales când „se uită în gura mea și poftește”. Doar că „Părintele Stresat” e posibil să nu fie stresat cu privire la potențialele refuzuri adresate copilului pentru că el, adultul, nu are un stil de viață nesănătos, deci copilul n-are ce să vadă/ce să ceară greșit. Copilul nu o să ceară Cola, ciocolată, vișinată, țigară (deci nu o să te pună în poziția stresantă de a-l refuza) atâta timp cât părintele nu consumă Cola, ciocolată, vișinată, țigară…
2. „Genă bună”, precocitate
Mențional mai sus de lauda „genei bune” și cum precocitatea e semn foarte bun. E cu atât mai vizibilă această entuziasmare în cazul părinților de băieți unde precocitatea (mai ales sexuală – cu toate că nu e nimic sexual în ce face un bebeluș care își descoperă corpul, dar fiecare interpretează cum poate…) îl poziționează pe cel mic ca fiind „gata”. Mergeți la locurile de joacă și o să vedeți că unii tătici au un entuziasm aparte când băiatul lor vrea să stea/să se joace cu fetițele, ori îi plac alte mame. Pare că cel mic cucerește în numele tatălui. E ciudat, știu.
Dacă ne raportăm la un clasic, Pierre Bourdieu, am putea spune că precocitatea copilului e semn de disticție socială. Un copil care la 5 luni face ce altul experimentează la +1 an arată superioritate biologică, deci familie demnă de un film Marvel. Nu merge, nu cântă la pian, nu vorbește franceză, dar molfăie o shaorma pe când alții se mozolesc cu piure de avocado și alte fătălisme.
Iar sociologa Sharon Hays vorbea despre cum maternitatea este o arenă a performanței („The cultural contradictions of motherhood”). Dacă vă pierdeți timpul pe la locuri de joacă o să vedeți o competiție tacită între părinți (preponderent mame), cât și o anxietate dacă unul de 7 luni face mai puțin ca altul de 7 luni. Iar alimentația este o altă bătălie în acest război.
…
Nu cred că mai e necesară o concluzie. Pur și simplu încercați să nu le dați copiilor viitoare probleme de sănătate și nu le lăsați moștenire cardurile de discount de la farmacii.
