Un prieten cu mult mai deștept ca mine a spus cândva, în contextul în care vorbeam de cartea „Niște animale” (foarte scurt moment publicitar), că anii 90 au avut – totuși – un avantaj: (auto)segregarea financiară în bule era greu de făcut, așa că s-au abrutizat între blocuri și prin cartiere gri copii din familii diverse. Degeaba aveau ai tăi bani că încă n-aveau pe ce să-i spargă, ori îi pierdeau prin pariuri antreprenoriale demne de generația care a luat capitalismul de coarne în picioarele goale.
După 2000 au început să apară bulele.
Apariția conceptului de Residence (inițial imobiliar, apoi pe mai multe planuri) a trezit în mintea celor cu un dram de bani/noroc/bagaj social faptul că pot să locuiască/muncească/învețe departe de pleava din care se trăgeau. „Nu uita de unde ai plecat” n-a mai fost îndemn la modestie, ci mantră să nu-ți uiți originile astfel încât să nu te mai întorci niciodată în ele, printre Ăia.
Discursul anti-neoliberalism e acum mai în vervă ca niciodată, dar manifestările animalului egoist economic au început să se vadă de ani de zile, ignorate pentru simplul motiv că ce nu te omoară poate e un exemplu de urmat.
Pentru că nimeni n-a arbitrat evoluția socială post 1989 (era BauBau ca Statul/Cineva să mai emită rol de arbitru social după comunism), am clădit o țară multi-lateral-nedezvoltat, ca să citez din nemuritori.
Ce rost are să analizăm trecutul și să beștelim generațiile care au dominat anii 90-2000? Păi ce s-a pus pe foaie în acei ani trăim acum. Când văd diferențele dintre bule îmi dau seama că aceste lumi sunt ireconciliabile.
Am văzut un material de presă de la Snoop. Jurnaliștii puneau aceleași întrebări atât celor de la Marșul Normalității, cât și celor de la Pride. Pur și simplu oameni de pe alte planete. Noțiuni precum „pace”, „iubire”, „familie” sunt atât de diferite încât nici în 1000 de vieți nu cred că pot ajunge cele două bule la un numitor comun.
E fascinant cum oameni care împărtășesc aceeași limbă, au mâncat aproape aceleași bucate tradiționale de Crăciun și Paște, și au o înțelegere similară asupra conceptului de apă caldă, au ajuns să respire un aer atât de diferit când vine vorba de valori cu adevărat profunde. Te uiți la ambele tabere și te întrebi „bă, cum?!”. Să avem diferențe cu privire la cum ar trebui să fie Mucenicii mai înțeleg, ba chiar nu văd nimic ciudat în a se bate ca la Rovine cei care iubesc vs. cei care urăsc ciorba de burtă. Dar cum poți să te uiți la viață și să spui că pacea, iubirea, familia ta e atât de diferită de cum o văd unii (minoritari sau majoritari)?
Lumea a avut mereu nuanțe de gri.
S-au mai pomenit diferențe de opinii, diferențe culturale, discrepanțe tehnologice. Dar zilele noastre, cu largul concurs al rețelelor sociale, au darul de a aduce împreună și separa în același timp.
„Păi și ce treabă are partea de la început?” Are. Cândva, după anii 90-2000, o anumită parte a societății a reușit să ajungă la un altfel de conținut cultural. În timp ce unii se uitau la filmele cu Van Damme ca să vadă bătăi și scheme, alții vedeau un bărbat care a făcut ani de zile balet și știe să se apere grațios. Unii s-au uitat la filmele americane pentru „american dream”, alții pentru „american culture”. Cert e că o parte a populației (aș tinde să cred că o minoritate) s-a îndepărtat iremediabil de trunchiul din care a plecat și s-a expus ireparabil la Altceva.
Cel mai curios caz (pentru mine) sunt părinții care în anii 90-2000 au investit în Școală Vesticizată/Vesticizantă, ei fiind complet analfabeți în stilul de viață și gândire pe care îl doreau pentru copiii lor. Erau anii când „educația” devenea o mantră care ținea de status social pentru familie, când rudele își comparau copiii prin olimpiade, se băteau cu spor notele de 9 și Montessori era să-ți compari copilul cu oricine avea cu 1 punct mai mult la școală. O parte dintre acești părinți au făcut titlu de glorie personală din „educația” investită în copil. Excursii fizice sau mentale în alte culturi și lumi.
Traumatizant să vezi că ți se întoarce acasă odorul cu filozofii diametral opuse, critic și autonom, blocând atâția părinți în replica „am investit bani în educația ta și ești tot prost/mai prost”.
Ca o cometă greu de redresat din drumul ei, cei rupți de realitatea locală nu s-au mai uitat în spate. Și-au văzut de evoluție, au restrâns grupul, auto-ghetoizat după vorbă, port, venit, hipstereală ș.a.m.d.. Pleava a rămas acolo, departe, eventual doar în zona de servicii, o agasantă reamintire a ceea ce „n-o să fim niciodată ca țară”, motivul pentru care „totul merge rău în România” și alte asemenea.
Bulele astea nu s-au mai intersectat aproape niciodată. Timid, poate prin acțiuni de ONG/asociații, ori din vreun sentiment de vinovăție al cuiva. Dar altfel nimic, niciodată. Unii sunt prea ciudați pentru ceilalți, alții sunt prea meh pentru ăilalți. Stau împreună doar la mese de familie unde se cringe-uiesc/stânjenesc reciproc, fiecare pe limba lui.
Mă gândeam că un motiv de apropierea ar putea să fie în a sta să se gândească la inamicul comun. Să-și deseneze pe foaie suferințele și nevoile, crezând naiv că au dureri comune. Dar n-au. Pentru că durerea unora e fix Celălaltul. Credeam că se pot alinia asupra faptului că e nasol că aerul e poluat, că resursele sunt prost distribuite, că există monopol… dar nu-i asta durerea. Durerea profundă, aia care nu-i lasă pe unii să trăiască de ceilalți e că nu văd lucrurile la fel. Și istoria e prea tânără pentru a ne da seama dacă oamenii care nu gândesc la fel pot sta mult timp împreună. Faptul că ne uităm la o mână de societăți (civilizate) și spunem „uite, la ei merge” nu e o garanție. Că-s prea tinere. Cel puțin 300-400 de ani dacă trec peste o societate și nu-și dă în cap de la lucruri care țin de perspective vizavi de „familie” (de exemplu) și putem spune „fie, funcționează”. Altfel e prea devreme.
Fără definiții comune pentru lucruri comune (și profunde) n-are cum să fie pace.
Cine să facă primul pas? Eu aș propune să-l facă ăia care își permit financiar să-l facă, dar din ce văd în bula mea pare că aceștia sunt și mai preocupați să fugă de Ceilalți, autoghetoizăndu-se și mai rău. De două cuie mai are nevoie coșciugul ăsta social: privatizarea educației și a sănătății. Apoi putem să ne culcăm liniștiți cu poza lui Năsui sub pernă, visând la o societate egală cum nu ne-am chinuit niciodată cu adevărat să avem.
