Pe Doru Oprișan îl urmăresc pe LinkedIn și cum pe LinkedIn stau mai intens doar de ceva timp am rămas surprins să aflu că omul pe care îl ascultam cu drag în vremurile când cochetam cu munca-n radio (acum vreo 9-10 ani) s-a mutat din țară. Aveam impresia că-i pe la vreun post de radio pe care nu-l aud pentru că motive.
Dar și-a luat pasiunea pentru fotografie și pedalat și s-a mutat în Suedia.
Mi-a atras atenția o postare făcută de el zilele trecute, una despre un eveniment din 2015 la care am pedalat câteva mii de persoane pentru a cere infrastructură în șanțul asta de oraș. Ce s-a ales după pedalarea din 2015? Nimic important, strategia orașului fiind ca măgăoaia să se dezvolte altfel. Eu îi simt dezvoltarea când închid geamurile să se aerisească și când mă întorc dimineața de la alergat mirosind a fum de parcă am dat ture printre grataragii de cauciucuri. Oprișan nu mai știe d-astea că a fost laș, a dezertat, a abandonat misiunea sfântă a neamului de a lupta cu trup, suflet, plămâni ș.a.m.d.. D-aia e România unde e…
Dar mi-a atras atenția deznădejdea din glasul postării lui.
Deznădejde pe care o resimt din ce în ce mai des și la apropiații care-s mai vocali și înverșunați pe durerile lor civice. Nu mai sunt hateri împotriva unui status-quo pentru că au obosit, li s-a luat, și mai mult ca orice îi obosește să lupte fix cu oamenii pe care vor să-i ajute.
Așa că pleacă din țară. Sau rămân și-și caută fericirea în altceva.
Zilele trecute mă dădeam cu tramvaiul prin cel mai sărac și murdar sector din București și admiram reclamele stradale.
Paranteză: mi-am propus ca vara asta să fac o mică cercetare de teren și să văd ce reclame stradale se pun în diferitele zone ale orașului. Oare de ce la mine-n cartier am patru panouri la hainele Adinei Buzatu și mall-uri, iar la ai mei în cartier am pariuri și medicamente? Oare pentru că… ? Pur și simplu nu pot să-mi dau seama de ce. O să-mi fac timp și o să vă dau rezultatele când le am.
Revenind.
Din tramvaiul copilăriei mele am văzut o reclamă interesantă la oferta de Paște a unui hipermarket. Din start mi s-a părut blasfemică asocierea între alcoolul la ofertă și una dintre cele mai importante sărbători ale creștinilor. Vorba aia, reînvie un om și tu-mi dai reducere la zeamă de hamei? De prost gust, iar eu nici măcar nu-s creștin. Reflexul hateresc a fost să pun mâna pe telefon, să fac poză, să postez, să alea-alea. Dar apoi m-am gândit…
„De ce?”
Cu ce mă ajută? Cu ce ajută să faci pe polițistul în situații d-astea? Ce mare brânză am făcut postând de atâtea ori despre nasoalele promovării pariurilor, ori a fumatului modern? Că linia dintre „simpatic grijuliu” și „sandilău militant” e fină. Și eu am sărit cu picioarele înainte în tabăra celor care parcă mai au puțin și se leagă cu lanțul de cauză, grup care sperie prin virulență și prin lipsa de ambiție de a se bucura de viață, „așa cum e ea, cu bune și rele”.
Păi știu ce se întâmplă: Bonea postează, face miliție internautică, se adună niște like-uri (poate și share-uri), se ventilează frustrarea socială prin postare și apoi în mentalul colectiv rămâne faptul că Bonea e nebunul ăla care vede toate relele. Nu ne jucăm cu el că-i hater, nu vede pădurea de copaci, nu vede trotuarul proaspăt schimbat de rahatul proaspăt nestrâns. El e prost, se uită la cartiere înghesuite de Residence-uri și vede viitoare ghetouri, nu imaginea din PhotoShop.
Adică? Eu de ce să nu fiu cinic… pardon, plăcut? Să zâmbesc frumos, să dau „salut” la toată lumea și când se împute vreo treabă să mă fac că plouă, să n-am opinii, să pun poze din vacanță, să n-am șansa de a spune ceva ce se poate interpreta, scoate din context? Ori să am pur și simplu ghinionul de a mă exprima ca un imbecil (cum am mai făcut de atâtea ori) și să îi las pe alții să-și dea seama de ce am vrut să spun cu adevărat, de parcă-s o soție nervoasă care-ți aruncă un „n-am nimic” și tu trebuie să-ți dai seama ce înseamnă „nimic”.
Mă uitam cu câtă nonșalanță sunt transformați câte unii în eroi.
E dureros mintal să vezi cum figuri sinistre care o comit periodic ajung să fie îmbrăcate în chiloți de Superman pentru că au făcut „o ceva, dar măcar au făcut”. Ba chiar am remarcat un interesant efect psihologic de masă pe care sper să reușesc să-l explic cât mai bine:
- Când o figură reprobabilă, cunoscută pentru numeroase nasoale, face o faptă bună devine un mare personaj pozitiv;
- Când o figură constant bună comite o nasoală devine cea mai sinistră persoană, ba chiar e așteptată „la cotitură” s-o comită, „să vadă toți că Xulete nu-i chiar așa un sfânt”;
- De ce? Pentru că mulțimea se consideră mai apropiată ca valori și stil de viață de mârșavul constant care picură fapte bune, individul bun fiind anxietant prin faptul că pare arogant de bun, superior de moral. Masele consumă mai multă energie taxând derapajul unui om bun decât derapajele unor oameni răi.
Pe scurt.
Așa se ajunge la șmenari cu patalama care parcă-și pregătesc candidatura prezidențială (și au șanse), copii de aur ai tranziției și reclamagii la vicii care în paralel strâng bani pentru copiii deochiați (ori, paradoxal, loviți chiar de reclamele făcute de ei), devenind astfel cei mai îngerești îngeri.
Dacă-mi permiteți o reinterpretare religioasă a celor de mai sus: oamenii sunt mai dispuși să-l ierte pe Lucifer decât să-l scuze pe Sfântul Gheorghe. Mă-nțelegi?
Acestea fiind zise, n-are rost.
Viața de hater social e obositoare și nesatisfăcătoare. Speakerul demotivațional a fost drăguț (ba chiar surprinzător c-a prins atât de bine), dar și-a ratat menirea când a fost interpretat ca răutate gratuită, ba chiar lăutărie de către unii „fani” care cereau prezențe la iUmor (njpe ani de comedie să-ți spună Cheloo „asta-i bună”) și episoade cu dedicație. „Să faci unul și despre ăia care poartă UGG”. Sictir, sunt confortabili și călduroși.
Mi se pare că am sărit prea încrezător în tabăra celor care urlă problemele sociale și cei rămași pe afară se uită la mine ca la nebun, ba chiar mă întreabă dacă nu-mi e viața tristă, crezând că mă las consumat zi-lumină de problemele care nu-mi sunt adresate doar mie.
Așa că m-am hotărât să-mi dau demisia din funcția de hater social și să-mi reduc drastic cantitatea de observații cu iz grijuliu și isteric. Să-mi aleg și eu o durere pentru care să strâng pastile, nu să-i caut tratament. De ce să vorbim de păduri tăiate la intrare în chiftelărie când putem planta doi puieți la o chermeză cu logo? De ce să vorbim de isterici la volan, când am putea să-i urmărim pe Youtube în timp ce recenzează căruțe forjate între semafoare, bucurându-ne de spectacol și bunătatea lor ocazională? De ce să vorbim de promovarea viciilor printre minori când asta e treaba părinților lor, de care nu-mi pasă că-s imbecilizați, și putem să contribuim și noi la misiunea promoterului de vicii care în paralel vrea o țară mai bună?
Dar pe ulița asta virtuală nu vreau să mai strig, să mai arăt cu degetul, să mai fiu Baubau hater care nu știe că viața e și frumix când ai duble măsuri, când ești ecologist de ocazie, empatic de context, tolerant de sărbători.
Ia să fac și eu top 10 cafenele, burgeri, destinații de vacanță, pahare de Prosecco, dispozitive care-ți freacă țigara, n-o ard, băuturi alcoolice de biberon ș.a.m.d..
Acum câteva luni am făcut o micuță cercetare despre percepția minorilor față de reclamele la bere. M-am uitat peste concluzii și eram „meamă, să vezi ce impresie bombă-și vor face oamenii, cum o să bubuie industria, cum se vor da părinții peste cap…”. Vrăjeală. O să vă dau peste puțin timp să vedeți ce spun minorii intervievați despre alcool, reclame și vedetele din reclamele și dacă mișcă ceva în cineva poate ne strângem să plantăm un copac, să masăm un copil deochiat. Ce simțiți voi că ajută, eu sunt omul vostru, facem să fie #hashtag și #PositiveVibes.
Nu-i așa de rău, nimic nu pute, totul e frumos și se repară din flash-mob-uri.
Altfel, observații răuțe mai păstrez și pentru cărțile pe care vreau să le public (pentru cine vrea să le tipărească și să le citească) pentru că, Big Bang ajută!, România chiar e o mega piață de carte și-s ferm convins că oamenii chiar ar da un ban să citească faptul că România de pe internet nu-i ca aia din foi, așa cum își susțin preferații pe Patreon și jurnalismul de calitate.
Vă las, am o carne tocată de tăvălit prin condimente și dacă iese bine poate fac și de un cooking show pe Youtube și o să fim fericiți. Cine nu-i fericit e din cauza lui că nu s-a chinuit destul.
Vă iubesc, sunteți preferații mei, împreună putem.
6 răspunsuri
Ai un exces de cratime aici „S-au rămân și-și caută fericirea în altceva.”
Scuze, sunt grammar nazi…
Anyway, keep up the good work!
Sunt bulversat de dialogul tău și de monologul meu propriu, că no is prost, dar uneori îmi vine să renunț la tot și să mă duc în unde o fi capsula de sinucidere(uite pare un subiect de dezbătut) că omule bun sunt prea mulți deștepți în România, ști cum se zice(desigur că nu, nici eu nu știam până acum) un creier activ emite mai mult CO decât unul leneș, dovada incontestabilă este în București, în respectivul oraș oameni gândesc foarte mult(greci antici ar fi invidioși) și se simte în compoziția de (azot, oxigen, monoxid de carbon, și argon), părerolologi au idei susținute de vedete în lumea asta câteodată nu mă mai miră nici ca i-au note mai mari în societatea românească, am zis simplu și clar nu îi mai pot depăși în domeniul lor am renunțat de n ori în a-mi susține o părere o idee pentru că am dobândit sila aceia macabră despre cum știu ei mai bine(sigur și incontestabil) ma făcut să mă simt ca ultimul dobitoc ce și-a păstrat privilegiul de a se întreba dacă 1+1= mai fac doi în secolul acesta. Uneori te simți ca Galileo Galilei suprimat încât încetul cu încetul accepți minciuna ce pe un adevăr irefutabil, eu nu sunt nici Galileo nici Giurdano n-am pretenția de a fii unul dintre ei, bag carte și ma simt mai prost decât am fost înainte acesta e sentimentul meu că există anumite ziduri în societatea nu doar românească(cred ca ai fost martor la 5 g revolution, n-aș avea nimic de comentat poate sunt eu prost, imbecil, bătut în cap că nu pot accepta cum se învârte soarele în jurul lumi.
Intr-ul fel imi pare rau cand pierdem un hater, pentru ca raman din ce in ce mai putini avertizori de integritate sociala, care sa arate cu degetul, intr-un mod articulat, spre ce nu functioneaza in societatea romaneasca, iar noi o lua ca pe ceva normal.
Intr-un fel ma bucur pentru tine, pentru ca nu iti mai faci inima rea si mai traiesti 5-7 ani in plus.
Sintagma asta, „Avertizor de integritate”, să mor io de nu sună a turnător. Cel puțin în forma în care e prezentată în legea aia propusă de USR.
Uf, cunosc sentimentul! Avem nevoie si de „hateri” sociali. Hang on!
Nu putem schimba intreaga societate! Nu putem schimba oamenii care nu vor sa se schimbe! Dar putem aduce o schimbare, chiar daca mica, in jurul nostru, in domenii la care ne pricepem, care ne pasioneaza. Obisnuiam sa tintesc prea sus, sa fiu idealista. Si ce rezolvam? Nimic! Nu doar ca ma frustram degeaba din cauza a ceea ce vedeam in jurul meu, la stiri, dar pur si simplu nu faceam mai nimic ca sa schimb ceva. Dar acum fac si nu e ceva spectaculos, dar e ceva!
De asemenea, dincolo de pozitivismul toxic, cred ca e bine uneori sa ne concentram pe latura pozitiva, pentru a motiva oamenii. Dau un exemplu: cum ar fi ca in loc sa se judece oamenii care nu vor ca Romania sa primeasca refugiati, sa se laude oamenii si asociatiile care fac lucruri minunate pentru refugiati? Oare nu i-am motiva mai mult si pe altii sa le urmeze exemplele? Discursul judicativ duce la frustrari si nervi, la polarizari. Cel pozitiv, emotioneaza si motiveaza.
Sunt multi oameni care schimba vieti, familii, comunitati si de care nu stie lumea (exceptie comunitatea locala), pentru ca acestia nu au timp si nici dorinta sa stea pe FB, nu au timp sa se planga.
Ca fapt divers, ca ziceai de citit, nu am mai cumparat o carte de cativa ani. GoodReads imi zice ca am citit in medie peste 400 de pagini pe luna anul trecut. Imprumut de la biblioteca foarte mult si mai am si niste carti in pdf, de specialitate, care nu se gasesc la noi si ca sa le cumpar m-ar costa o avere.
Am locuit acum ceva ani in Bucuresti. Am avut o relatie complicata, love-hate. Am fost recent prin vizita si m-a surprins placut. Foarte multe schimbari in bine. Tot n-as mai locui acolo, dar nu pot sa nu apreciez evolutia.
In fine, ce vreau sa zic cu toate astea? Din punctul meu de vedere, lumea e mai degraba in nuante de gri, decat in alb si negru.
Sper ca o sa-ti treaca repede. Foarte repede. Acum, cand imi pare si mie rau ca am muncit, ar fi mare pacat de anii investiti in heităreală…