Până la vârsta asta m-am ferit de credite și împrumuturi bancare ca România de reforma în educație. Acum vreo 10 ani am avut o intenție de card d-ăla cu 3 salarii dar am avut noroc. Angajatorul de atunci era pe o listă maroz a băncilor și cei din urmă nu-mi puteau da nici măcar un leu.
Foarte bine.
Am învățat să strâng bani și să-mi cumpăr cu banii jos laptop, bicicletă, telefon ș.a.m.d.. Mai importantă a fost lecția „lucrezi cu ce ai, optimizezi resursele”.
Mă gândeam zilele trecute la faptul că sunt la vârsta la care mulți au parcurs deja o parte din creditul pentru casă. Ori l-au început. Ei plătesc pentru casa lor de peste 25-30 de ani. Eu tot chiriaș. Cum mă face asta să mă simt? Ciudat de… fericit și mulțumit.
Nu pot omite faptul că eu, spre deosebire de ei, n-o să am casa mea când o să ies la pensie, dar observ și simt toate avantajele mele.
Cel mai des întâlnit motiv de cearcăne, printre cunoscuții încreditați, este faptul că nu pot renunța la locul de muncă. Doar pentru unul mai bine plătit, dar nu există luxul „vreau să renunț, nu-mi mai place, vreau să fac ce-mi place, pe bani mai puțini, dar să fiu fericit”. Cei mai mulți dintre ei nici nu-și imaginează să-și dea demisia și să înceapă o lungă și fericită reconversie profesională. Presați de banii pe care trebuie să îi decarteze lunar își amână până peste 30 de ani menirea de a face cafele, pișcoturi, mileuri și ce mai visează fiecare.
Dacă-ți urăști job-ul, dar plătește creditul, ești captiv într-o superbă spirală a (ne)fericirii.
Eventual o asculți pe madam Turcan și bagi un part-time. Pentru sufletul tău.
Și am mai remarcat două aspecte care mi-au atras atenția.
Sunt câte unii care s-au băgat la credite pentru apartamente care mi se par nelocuibile. Conserve prost construite, urâte interior-exterior, lipsite de simțul practic și poziționate în organ masculin reproducător cu satelitul (în spațiul marginal numit tot București), viitoare ghetouri-dormitor, zone fără facilități, fără aer, fără viitor („o să ne facă dezvoltatorul. Dacă nu ne face el, ca-n simulare, o să ne facă primarul că altfel nu-l votăm!”). În unele cazuri cred că doar foamea locală de a deține casă a reușit să-i împingă pe unii să dea bani, atăția ani, pentru ceva atât de urât și lipsit de perspectivă. Sunt câteva zone din București unde nu m-aș muta nici dacă mi-ar da cineva bani…
Nici nu mai aduc în discuție faptul că în caz de calamitate (și o tot așteptăm, nu?) unele cartiere sunt bombe cu ceas. Dar despre asta mi-am rezervat un episod de Georgeisme-video (o să vină în curând).
Și să nu-i uităm și pe latifundiarii care se antamează la credite și combinații de „iau – bag în chirie – se plătește singur – combinație” din două salarii de median social care nu-i atât de sigur pe relația amoroasă cât e pe locul de muncă. Ha!
Nu zic, poate nici ca mine floare-n vânt, dar optimismul unora vizavi de „casa” din București și cum o să fie bine și frumix în ghetoul de blocuri cu Residence în coadă, fără parcuri, școli, grădinițe și parcări suficiente…
„O să vină studenți în chirie”. Hm… pandemia asta a demonstrat că în multe cazuri se poate și studenție digitală. Și ce impact a avut asta asupra celor care așteptau să bubuie prețul unei cutii de chibrituri în care să se simtă bucureștean un copil scăpat de acasă.
Altfel spus, luxul de a demisiona când nu-ți place ce faci e neprețuit.
Să fie bine la toată lumea. Dar n-are cum la toată lumea.
14 răspunsuri
Mă bucur că nu abtrecut neobservată obrăznicia lui Turcan. Mi-a placut si analogia de la inceput cu reforma educatiei in romania. :))
Își mai aduce cineva aminte de faza aia de acum două luni cu Turcan când s-a întâlnit cu un lider sindical? Omul își spunea oful, că muncitorii n-au de aia, de aia, că o să crească vârsta de pensionare, iar ea cică „Aveți șansa să mă priviți în ochi. Câți au șansa asta? Nu toată lumea” :))))) Las un link, poate vrea cineva să vadă
https://www.youtube.com/watch?v=be7voObKYBI 4:40
Creditul nu trebuie luat ca un lucru negativ de care trebuie sa fugim cum au făcut majoritate părinților noștri, dacă ești disciplinat și ai un pic de educație financiară poate fi un mijloc de ajutor in anumite situații. Ex: cumperi o bicicleta in rate fără dobânda și îți permiți și o noapte de cazare când sa faci un tur de București – Brașov.
Romanilor le-a ramas infipta-n creier mentalitatea comunista de „sa ai casa ta”.
Daca nu o au se simt cumva saraci si sunt dispusi sa-si petreaca restul vietii tragand la jugul imobiliar care le va aduce in cel mai bun caz niste apartamente mediocre in complexe rezidentiale construite din chibrituri.
Casa de piatra le doresc. La propriu, chiar daca nu se insoara.
Argumentatia e corecta, dar o singura intrebare ramane: tu daca-ti dai demisia, nu tot in strada ajungi? Ca doar nu platesti chiria cu aer 🙂
Nefiind presat de casă mă pot reloca în funcție de venituri.
Pari ferm convins ca George si ar da demisia fara nici un ban pus deoparte.
De ce ar face asa ceva?
O mica intrebare : de ce consideri ca este un model de business prost, sa cumperi apartamente si sa le dai in chirie ? astea sunt niste asseturi care vor ramane si la copii si la nepoti …iti asigura un venit suplimentar la pensie… si pe langa venitul din chirie se si scumpesc cu minim 5% pe an.
Pt că Bucureștiul devine de nelocuit.
Nu cunosc situatia ta familiala. Esti casatorit? Ai copii? Atunci cand ai, ai nevoie de o casa mai mare, ai nevoie de o oarecare siguranta. Cand esti liber ca pasarea, e usor sa schimbi jobul si cartierul. Cand porti raspunderea si pentru altii, e un pic mai greu sa te muti odata la 6 luni. Nu de alta, dar e greu sa iei dupa tine scoala, gradinita, un parinte care locuieste aproape si te mai ajuta.. etc.
Dacă ți-aș spune că știu o familie cu 4 copiii care se descurcă genial fără casă mare și credit? Ba stau și în chirie…
Mi-ai demonstra ca generalizarile nu isi au rostul. Multumesc.
In cazul meu concret, creditul pe care l-am luat pe termen lung pentru a construi o casa reprezinta in jur de 4% din veniturile familiei. Impreuna cu alte cateva credite luate pe termen mai scurt ajung undeva la 10%. Nu as numi asta o mare povara. Daca maine ar disparea toate veniturile, probabil ca as fi nevoit sa vand casa si sa achit creditele. Si tot mi-ar ramane o suma frumusica.
Chiar si daca am fi nevoiti sa ne mutam, n-ar fi o tragedie. Am putea sa platim si o chirie, si casa ar putea fi vanduta, inchiriata, sau pur si simplu sa ramana nelocuita.
Concluzia este ca atunci cand faci treburile cu cap, si nu te intinzi mai mult decat ti-e plapuma, creditul e ceva care te ajuta sa mergi mai departe mai repede decat ai putea sa o faci prin forte proprii.
Tu îmi pari un exemplu norocos și calculat.