Cum oare am putea explica rasismul astfel încât să fie ușor de înțeles pentru toată lumea? Să nu implice istorie, antropologie sau politică? Să-ncercăm următoarea variantă, scumpi și dragi “prieteni” rasiști.
Să spunem că pe un birou avem patru pixuri. Toate au capacele diferite: albastru, roșu, verde, negru. Toate provin de la aceeași fabrică de pixuri și au fost făcute de același producător, doar că au ajuns pe biroul tău pe alte drumuri.
Pixul albastru ți-a fost făcut cadou la o aniversare. A venit într-o cutie frumoasă, prinsă cu o fundă, împreună cu o carte. E pixul pe care-l folosești să te semnezi.
Pixul roșu l-ai cumpărat dintr-o librărie. Stătea liniștit în vitrine și aștepta să ajungă în vreo mână. E mereu la îndemână când vrei să notezi ceva urgent.
Pixul verde ți-a rămas de când erai elev și nu-ți vine să crezi că încă funcționează. Pixul ăsta ți-a fost alături în cele mai importante momente. Teze, teme și examene. Cu el ai scris la Bacalaureat.
Pixul negru a avut un alt parcurs. A plecat din fabrică, dar pe drum s-a pierdut și-a ajuns să fie pus la vânzare într-o zonă defavorizată, săracă material și spiritual. S-au folosit de el mâini murdare și a fost utilizat pentru a scrie măscări și lucruri nu prea înălțătoare. N-a putut să se opună. Apoi a scăpat din locul ăla, dar de fapt a fost vândut spre o altă mână pentru o altă viață de sclav al hârtiei și al palmelor transpirate. Din vânzare în vânzare a trecut prin mâini sărace și prăfuite până la palme oficiale, d-alea cu ghiuluri și însemne ale puterii, mâini ce se jucau cu mătănii, ori purtau brățări sfințite.
Astăzi ai pe birou patru pixuri care au parcurs drumuri diferite până la tine. Trei dintre ele sunt rafinate și utilizabile, dar pixului negru trebuie să-i ștergi penița și să-l lustruiești dacă vrei să-ți scrie la fel de frumos precum celelalte de pe birou.
Ori ai putea să-l arunci, să-l spargi, să-l denigrezi spunând că nu-i bun de nimic și că era obligația lui să fie la fel de bun, indiferent de istorie și parcurs.
