Manelele la festivaluri și halucinația colectivă

4

  Cred că a fost o splendidă potriveală faptul că fix în perioada când Adrian Minune rupe la festivalurile din România eu citesc „Creierul global” de Howard Bloom, carte din care mai aflu una alta despre cum funcționăm ca grup, ce ne influențează opțiunile și cum gândim la fel/ iubim la fel…

Reacția online-ului a fost mult mai dură după ce cunoscutul manelist și-a făcut simțită prezența și la Electric Castle, în mijlocul unui festival care are o aură ceva mai intelectuală în comparație cu Neversea (despre care am auzit că a fost subjugat de minori). La Electric ai un public mai matur ca vârsta (și cu venituri mai mari), aerul de Cluj, aroganța de Transilvania care te cucerește imediat ce ai trecut Carpații și asocierea cu un castel și o istorie despre care nu știe mai nimeni nimic, dar dă bine.

Dar să revenim la manele.

Simt că sunt două planuri pe care trebuie să punem problema minunii de la Neversea/Electric Castle.

  1. Trezirea muzicală

Îmi place că-n bula mea cei mai jigniți de manelele la festivaluri au fost fix oamenii care nu cred că au onorat vreodată cu prezența un astfel de eveniment. Dar îi supără într-un mod profund (despre care o să vorbim la punctul 2) „jegărirea” unui astfel de eveniment cu trilurile lui Minune.

Ce mi se pare ridicol e că oamenii n-au înțeles că artiștii care și-au surprins fanii cu manelele sunt niște nebuni, hapciupalitici, nonconformiști prin excelență. Atât DJ-ul de la Neversea (care oprea muzica să bea apă) cât și Tommy Cash care șochează în fiecare videoclip. Faptul că oamenii au fost ATÂT de surprinși subliniază ce s-a mai spus: masele nu merg la festivaluri pentru muzică și nu cunosc artiștii (nici măcar pe ăia mari).

Miile de persoane care invadează anual țarcuri branduite pentru escapism muzicalo-drogo-alcoolic nu prea sunt interesate de cine dă din gură/chitară/platane. Atâta timp cât nu e senzațional de șocant (precum manelele), din punct de vedere muzical totul este perfect înșablonat, conform așteptărilor.

Dacă nu e prea praf sau prea de tot (manele) e grozav.

Aș putea număra pe degetele de la o mână care și-a pierdut două degete prietenii de pe Facebook care au postat ceva despre muzică, vreo revelație muzicală descoperită în cadrul festivalurilor la care au fost. Pe scurt, melomani puțini la festivaluri.

Majoritatea „postacilor de festival” suferă de o patologică dragoste de sine și nu ratează nici măcar un moment în care să nu-și imortalizeze ținuta, „energia”, „vibe”-ul, starea de spirit, băutura, cadoul primit la vreun cort de sponsor și unghiul ăla bun al feței în vreun colțișor instagramabil.

Nu pot spune că Tommy Cash n-a fost răsuflat cu maneaua lui Minune.

Mai ales că era fix aceeași ca la Neversea. Putea măcar s-o schimbe. Dacă o mai pune cineva și la Untold o să fie deja o poantă răsuflată. Cu toate astea nu pot omite faptul că artiștii care au dat cu manele în public au vrut (cel mai probabil involuntar) să trezească publicul. Să le spună că n-au venit de peste mări și țări să cânte pentru poze de Instagram și selfie-uri boho chic.

Poate că în spatele glumei cu Minune, dincolo de gândul că o să surprindă pe toată lumea, a fost un buton de alarmă: „bă, festivalul ăsta nu e despre poze pe social-media, cazări absurd de scumpe, țoale cârpite, sponsori. E muzică. Noi ce suntem aici? Sunet de fond pentru narcisismul vostru?”.

2. Maneaua e muzică

Spuneam la început că-l citesc acum pe omul care a pus bazele a două noi domenii de cercetare: paleopsihologia și comportamentul maselor. Lecturând îmi dau seama că ura față de manele e posibil să se datoreze fix lucrului pe care nu vor mulți să-l recunoască. Da, ăla e.

Ăștia care s-au vexat auzind manele la festivaluri n-au avut capacitatea să înțeleagă faptul că maneaua, muzical vorbind, este o construcție foarte dificilă care necesită talent și ureche muzicală. Probabil de acolo și fascinația străinilor pentru liniile de chitară, percuție și bass din manele. Străinii, neavând gusturile alterate de rasismul local, nu se uită la manele ca la o ciumă muzicală. O ascultă, o disecă instrument cu instrument, fac abstracție de versuri (pe care probabil nici nu le înțeleg și nu se obosesc să le traducă) și extrag esența: linii de jazz/ funk/ bossa nova etc. cu cadență balcanică.

Unde mai pui că maneaua are fabulosul talent de a-i face pe oameni (ăia care se pot rupe de șablonul învățat) să danseze. Și dacă muzica n-are ca scop dansul…

Dacă-i dăm crezare lui Howard Bloom ne dăm seama că românul, fudul, nu vrea să se asocieze cu manelele pentru ce reprezintă o parte a audienței lor.

Ura masivă față de manele este o halucinație colectivă. Citiți cartea pentru o înțelegere profundă.

Nu poți spune despre un stil de muzică că-i un „gunoi” doar pentru că are priză la un public pe care-l disprețuiești (mai mult pe considerente rasiale). Manelele sunt apreciate de „prostime” pentru mesajele simple. Așa cum radiourile comerciale rup topurile cu (manele)dance cu versuri repetitive și simple. Versurile atrag masele. Construcția muzicală pe unele manele este absolut fascinantă, dar cine s-o mai bage pe aia în seamă când coperta e dizgrațioasă?

Dacă judecăm un stil muzical după audiență am putea spune că și fanii lui Strauss sunt niște nesuferiți aroganți care nu știu nici măcar să danseze pe valsul cântat de idolul lor.

Scufundat în gândul ăsta cu manelele mă gândeam dacă nu cumva manelele sunt, de fapt, punk-ul zilelor noastre. O contracultură care nu se poziționează anti-sistem în sensul nihilist, ci hedonist. Distruge sistemul prin opulență. Ridiculizează-i valorile așa cum făceau și artiștii de ska cu șosetele albe în anii 1950.

Poate că Salam e Sid Vicious-ul nostru și Minune un GG Allin care acceptă să se mânjească cu mizerie pentru a trage un semnal de alarmă.

În concluzie, să urăști manele e prea obositor. Ai putea alege să nu le asculți și să nu pui în cârca unui stil muzical eșecul unei societăți.

Recomandări
4 Comments
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *