În ultima perioadă mi-am dedicat timpul de lectură unor cărți care mă ajută să înțeleg mai bine natura umană. Bine, ăsta-i un proces de lungă durată (toată viața, ha!), pentru că s-au scris multe lucruri interesante și toate merită atenția noastră.
Așa am ajuns să citesc mai multe cărți interesante din domeniul etologiei, sociologiei, istoriei, antropologiei și psihologiei. Interesant e când se adună toate-n mintea ta și poți să exclami (uneori cu o notă pesimistă) un „aaaaa, acum înțeleg!”.
Recent am citit „Zoomenirea”, o lucrare extraordinară scrisă de Desmond Morris, cunoscut mai mult pentru cartea „Maimuța goală”. Morrisică e boss pe zoologie, adică știe cu studierea animalelor. Și omul e un animal. Deci le are.
Ce e foarte interesant în Zoomenirea (toate-s fascinante, dar subiectul ăsta mă inspiră pentru articolul de azi) e conceptul de „Mimetism de valoare”. Practic, o mare parte din oameni copiază elemente valoare pentru a-și da valuare și puțin mai multă importanță în viață.
Câteva exemple succinte:
- Îți cumperi limuzină? Ai valoare. O conduci tu? Ai valuare. (dacă o repari și cu ranga e clar că ești mare om);
- Îți cumperi telefon de 1.000 de coco la liber? Ai valoare. Îl cumperi în regim de rată pentru că salariul tău nu-ți permite să-l achiziționezi cu banii jos și să-ți mai rămână bani de viață? Ai valuare.
- Îți cumperi un ceas scump? Ai valoare. Îl asortezi la haine cumpărate la oferte? Ai valuare.
Practic, mimetismul de valuare înseamnă aceea corceală sinistră dintre opulență și stare evidentă de ciorapi rupți în coate. Vedem asta în fiecare zi. Și eu stau și mă gândesc de câte ori am imitat „succesul” cumpărând obiecte. Mă simt puțin prost.
Dar conceptul lui Desmond Morris nu se rezumă doar la a imita, ci și la a comercializa asta.
Niște oameni deștepți și-au dat seama că masele sunt ahtiate după statut. Mai ales de când masele pot ajunge la un statut (e și asta o impresie, dar o s-o discutăm cu altă ocazie). Înainte, când erau clase sociale rigide (plebea și nobilimea) nu puteai decât să visezi și să te joci în casa de chirpici de-a prințesa. Astăzi îți dai o mare parte din bani pe bijuterii cvasi-luxoase, haine cvasi-mișto și mergi în locuri cvasi-cool pentru a te simți prințesă.
Astăzi oricine poate imita succesul prin achiziționare de produse.
Dar aici vine partea interesantă, subliniată și de Morris: elitele știu ce înseamnă calitatea. Ce vând ele prostimii (cum altfel s-o spun) este o imitație a succesului.
Nu știu dacă ați remarcat, dar elitele, ăia care dețin (nu cei care conduc, pentru că-i o diferență importantă) au un altfel de lux, se îmbracă altfel, conduc altceva, petrec vacanțe altundeva. Ce vedem noi la boși și faraoni este o imitație. Și ce cumpără cei de sub ei este o imitație la imitație. Practic, proverbialele „chinezării” sunt imitații la imitații.
Hai să vă dau un exemplu mai palpabil.
De ceva timp s-a umplut orașul cu bannere cu Anca Serea (influențăriță) care face reclamă la un parfum Avon. Hai să fim sinceri, produsele Avon nu sunt de lux. Mimează luxul, dar nu sunt. Și am mari dubii că Anca Serea, vedetă care câștigă foarte mult de pe urma acestor colaborări, se dă cu apă de parfum de 15 euro. Nu spun că produsul Avon nu miroase bine, dar când câștigi bine îți cumperi produse mai scumpe. E firesc. La naiba, 15 euro n-a costat nici Photoshopul care s-o facă pe Anca Serea să arate de s-o invidieze toate gospodinele.
Cum se aplică mimetismul de valoare în contextul ăsta?
S-a descoperit cererea de valoare. Așa că se produse „valoare”.
Parfumurile sunt marketizate ca fiind de lux. Și dacă nu sunt… primesc nume impozante care să inspire calități pe care le au oamenii de succes. D-aia avem parfumuri precum „Eve Confidence”, „Empower for men” sau „Candești a Potență” (pe ultimul o să-l lansez eu). E treabă psihotronică. Valuare prin asociere.
Același lucru e valabil și la mașini. Îți tragi flatulențele după tine de sedentar ghelbos și cefos ce ești? Cumperi o mașină puternică, vândută ca fiind „dinamică”, „capabilă”, „cuceritoare”. Practic mașina devine o extensie a ego-ului tău mic și insignifiant. O cumperi, deci ești una cu ea. Îți atribui din proprietățile ei.
La fel și la bijuterii. Pandora și alte acareturi de 100-200 de lei. Astea nu-s bijuterii. Astea sunt blazoane vândute strălucitor astfel încât sărăcimea să se creadă puțin mai sus. Sunt ferm convins că doamna Pandora (patroana companiei) nu ține în seif brățări de câteva sute de euro, ci chestii la care clientele ei nici nu știu să se uite.
Asta subliniază și Morris: elitele știu cum arată luxul.
Genți Louis Vuitton? O isterie. Adevăratele persoane de succes nu poartă embleme la care tânjesc toate fătucile înțolite în mall-uri de cartier.
Și evident că-n ședințe foto și la evenimente porți brand-uri „de lux”. O faci pentru a le crește cota. Crești pofta săracilor de etichetă.
În esență, nu-i o diferență prea mare între cocalarii cu brânză între dinți și curea Armani la vedere și reprezentanții clasei de mijloc de succes care coboară din Uber butonând un iPhone și punând status pe Facebook cu restaurantul unde cinează. E o fugă după un statut la care în esență tânjește toată lumea.
Și cât timp o să tot avem foamea asta de succes personal n-o să reușim prea multe.
Wow, cât de motivațional-influențăr am putut să închei.
