La Mondialu` ăsta am procedat ca la toate celelalte. Am ținut cu toate echipele mici. Cu ăi mai desconsiderați. M-am bucurat enorm când au plecat acasă favoriții. Și la golurile croaților am urlat de parcă juca… România?
Mi-am pus următoarea problemă filosofică: dacă ar juca România un meci împotriva unei formații care prestează un fotbal mai frumos (precum croații), de ce aș ține cu „ai noștri”?
Nu am acum răbdare și stare să mă gândesc la motivul pentru care fotbalul a căpătat o aură națională, dar fotbalul nu era divertisment?
Nu ne uităm la fotbal ca la un spectacol sportiv?
Și nu-i normal să apreciezi echipa care-i mai aproape de valorile tale umane, nu de apartenența la o zonă geografică? Că-s ardeleni care țin cu Steaua București și moldoveni care țin cu Universitatea Craiova fără vreo legătură cu orașele respective.
Într-un eventual meci Croația – România aș ține pumnii celor care ar juca mai frumos, mai merituos, mai spectaculos. Aș vrea să-i aplaud și să scandez numele fotbaliștilor care aleargă mai mult, se zbat, suferă și plâng.
De ce să arăt apreciere și încurajare pentru niște cocalari pentru care invitația de a juca la națională pare că îi ridică de la masa din club?
Din numeroase motive fotbaliștii români nu prea mai au tragere de inimă la națională. Și pot accepta lipsa talentului când mănânci bătaie, că aia e, dar să n-ai nici măcar dăruire…
„Da bă, dar sunt ai noștri”. Am mai auzit asta. Foarte mulți consideră că trebuie să ținem cu ai noștri pentru că sunt „ai noștri”. Pe lângă faptul că aș vrea să definim mai bine „ai” și „noștri”, să nu uităm că e divertisment. Mă uit la un lucru să mă bucur, nu să mă enervez (mai ales de nesimțirea și nepăsarea unor fotbaliști). Voi ăștia care țineți cu „ai noștri” la fotbal când ați ales ultima dată la cinema un film românesc în detrimentul unui hit cinematografic de la Hollywood? De ce nu țineți cu ai noștri și-n cinematografie? De ce strângeți bani să ascultați live artiștii străini, când ați putea merge la Delia, Iris, Fuego? Sunt ai noștri, cu bune și rele.
De ce? Pentru că vreți să vă simțiți bine. La fel și cu fotbalul.
Ce încerc să spun e că ăia de pe teren nu duc un război. Fotbalul nu e război. Nu omorâm adversarul. Cel puțin nu cu ambiția fotbaliștilor de acum. E divertisment. E sport. Și cei mai buni merită aprecierea tuturor.
Presa sportivă ar trebui să-și pună problema asta, ea fiind prima care înfierează. Niciodată nu spunem „a câștigat adversarul pe merit”, ci „am pierdut dramatic”.
