Se poate râde de orice? 🎧

Nu poți să citești? Ascultă:

…

Răspunsul simplu: da.

Important e contextul și momentul.

E ok să faci glume despre atentate teroriste? Da. Dar nu fix în momentul în care au loc.

E ok să faci glume despre Colectiv? Da. Dar nu în seara cu pricina pentru că riști să te arzi…

E ok să râzi de vreo boală? Da. Dar (poate) nu de față cu un suferind căruia nu-i place umorul negru.

Cine suntem noi?

Suntem generația victimă. Ne doare orice. Cuvintele provoacă răni incomensurabile. Ducem individual un război mondial cu orice frază care nu ne convine. Suntem prea mici să acționăm în fața unor nedreptăți evidente, dar scoatem tot arsenalul în fața cuvintelor.

Mai ales când e vorba de umor. „Despre asta nu putem râde…”. Cine a hotărât asta? Poate ne-am lăsat influențați de emisiunile TV de talente care ne spun ce este și ce nu este umor. Oamenii râd la o grămadă de lucruri. Râd la lingători de cactuși, râd la glume filosofice, râd la glume porcoase și la chestii scabroase.

Oamenii râd și nu țin cont de preferințele individuale.

Internetul ne-a adus mai aproape și avem impresia că suntem cu toții în aceeași sală de spectacol. Greșit. Suntem doar la același festival, dar sunt mai multe scene. Nu-ți place ce vezi și ce auzi? Mergi mai departe. Nu-ți consuma timpul și energia.

Textul de ieri a supărat o mămică. Nu pentru că era pro-alăptat. Ci pentru că am folosit o asemănare între simptomatologia spectrului autist și comportamentul nației. Femeia a făcut o asumpție că eu nu-s empatic și informat. Acum n-o să mă „bat” cu ea în vorbe încercând să-i demonstrez cât de empatic și informat sunt despre copiii cu autism.

Ce a reușit să facă? Să distragă atenția de la un subiect (alăptatul) la o problemă personală (la fel de importantă, dar nu era subiectul în cauză).

Precum dânsa mulți alții.

Nu pot spune că Dragnea&corupții dau cancer că sigur îmi sare cineva să-mi spună că nu știu ce-i aia cancer ș.a.m.d.. Nu pot spune că Firea are o față demnă de fantezii cu cârlige BDSM și tavane înalte pentru că sigur apare cineva să-mi explice că eu nu știu ce înseamnă iubirea prin suferință ș.a.m.d..

Îmi pare rău pentru problemele fiecăruia (nu atât cât să mă consume interior că am și eu o viață), dar nu glumele/ironiile stau la baza suferinței voastre. Și o glumă documentată (precum una care prezintă simptomele autismului) nu este dovadă de ignoranță. Umorul este un mecanism defensiv. E bun. Ajută. Vă încurajez să-l folosiți. Chit că aveți o boală, ori știți pe cineva cu o boală.

Cunosc nevăzători cu un genial simț al umorului vis-a-vis de handicapul pe care-l au. Asta-i putere.

Îmi imaginez că-i greu. Pot doar să-mi imaginez, dar cu toții am trăit drame. Și-mi este destul de ușor să râd despre suicid, alcoolism sau depresie.

Și dacă nu vă place mergeți la următoarea scenă. Viața are de toate pentru toți.

Fiți amuzanți și amuzabili. Oricum viața vă oferă comedie chit că vă place sau nu.

…

P.S. – mămica respectivă mi-a răspuns într-un comentariu, văzând că nu reușește să mă convingă să nu mai fac metafore în care să folosesc cuvântul autist, că „n-ai cu cine”. Dacă eram hazos puteam să-i spun că ea știe mai bine cum e să n-ai cu cine. Ăsta se numește umor negru. Unii oameni râd la asta.